„Ma bucur pentru tine” – de ce uneori nu putem simti bucurie cand ceilalti reusesc
June 10, 2025
Ai mancat azi pentru ca ti-era foame sau pentru ca ai fost trist?
June 17, 2025Exista o forma de oboseala care nu se trateaza cu somn si o forma de neliniste care nu are legatura cu ce se intampla in afara noastra. Uneori, ce ne consuma cel mai tare nu este lumea exterioara, ci lupta tacuta din interior: intre vocea care ne spune cine „ar trebui” sa fim si cine suntem noi, in mod autentic.
Poate ca nu ne dam seama imediat. Poate ca functionam bine, bifam tot ce era de bifat: cariera, relatii, obiective. Si totusi… ceva lipseste. Un sentiment de „nu e chiar viata mea” pluteste in aer, desi pare ca facem totul „cum trebuie”.
In spatele acestei tensiuni se afla adesea un conflict nevazut, dar puternic: nevoia de apartenenta si de validare ne impinge sa ne modelam dupa idealuri imprumutate – de la parinti, scoala, cultura, social media. Dar in acest efort de a fi „destul de buni”, riscam sa ne ratacim de noi insine.
Acest articol e despre aceasta ratacire. Despre cum ajungem acolo. Despre ce putem face sa ne regasim.
Acest articol e pentru tine, daca:
• simti ca porti o masca aproape tot timpul
• ai o voce interioara care iti spune mereu „poti mai bine”
• te epuizeaza incercarea de a fi tot ce „trebuie” pentru ceilalti
• nu mai stii ce-ti place tie cu adevarat, dar poti enumera cu ochii inchisi ce se asteapta de la tine
• ai succes, dar nu simti ca traiesti autentic
Sau, pur si simplu, daca te-ai intrebat vreodata: „Daca nu ar mai trebui sa fiu nimic pentru nimeni... cine as fi, de fapt?”
Ce e acest conflict interior si cum ajungem acolo?
La inceput, nu pare un conflict. Pare ca „asa trebuie”.
Trebuie sa fii politicos. Sa ai rezultate. Sa nu fii prea emotional. Sa nu fii lenes. Sa nu fii un copil-problema. Sa fii mandria familiei. Sa nu superi. Sa nu ridici tonul. Sa nu ceri prea mult. Sa fii matur. Sa fii „cu capul pe umeri”.
(Si, daca se poate, sa ai si ten perfect, si rabdare infinita, si un plan de viata pe urmatorii 20 de ani.)
Toate aceste „trebuie” se aduna ca niste post-it-uri invizibile pe fruntea noastra. Nici nu ne mai dam seama ca sunt acolo. Le purtam ca pe o uniforma de adult functional.
In timp, aceste mesaje devin o harta dupa care ne traim viata. Si ce-i trist e ca nici macar nu stim daca drumul duce acolo unde vrem noi – dar, cumva, avem senzatia ca nu ne permitem sa ne oprim din mers ca sa ne intrebam asta.
In psihanaliza, vorbim despre conflictul dintre idealul eului si eul real. Primul e ceea ce „ar trebui” sa fim: varianta lustruita, performanta, care da bine pe LinkedIn si la mesele de sarbatori in familie. Al doilea e ceea ce suntem, de fapt: cu temeri, cu dorinte contradictorii, cu nevoie de odihna, cu emotii neasteptate.
Cand diferenta dintre cele doua devine prea mare, apare conflictul interior.
Un soi de disonanta care nu se aude, dar se simte: in stomac, in gandurile de la 3 dimineata, in acel „nu mai pot, dar nu stiu de ce”.
Carl Jung spunea: „Cel mai teribil lucru care i se poate intampla unui individ este sa nu devina niciodata el insusi.”
Dar e greu sa devii tu insuti cand toata viata ti s-a spus ca trebuie sa fii altcineva ca sa fii iubit.
Si, ca sa ne relaxam un pic... imagineaza-ti o situatie absurda:
Un urs polar care se chinuie sa devina flamingo. Se apuca de yoga pe gheata, incearca sa stea intr-un picior, isi cumpara oglinda roz si bea smoothie.
Totul pentru ca a auzit ca flamingo-ii sunt mai „cool”. Dar, in adancul sufletului sau de urs polar, tanjeste dupa pestele crud si dupa somnul de 14 ore pe zi.
Poate ca si noi facem asta, intr-o forma mai sofisticata: traim intr-un fel care nu ni se potriveste, doar pentru ca am fost convinsi ca altfel nu suntem suficienti.
Si totusi, la un moment dat, incepem sa simtim disconfortul. Nu stim ce ne doare, dar stim ca ceva nu e in regula.
Si abia atunci incepe intrebarea esentiala: cine sunt eu, dincolo de tot ce mi s-a spus ca ar trebui sa fiu?
De unde vine aceasta presiune?
Presiunea de a fi „altfel” – mai bun, mai reusit, mai demn de aplauze – nu apare din senin, ca o reclama agresiva pe YouTube. Are radacini adanci. Si, ca orice planta care ne sugruma, a crescut pe un teren fertil: nevoia de a fi vazuti si iubiti.
In copilarie, invatam repede ce versiune a noastra e acceptata.
Daca am fost laudati cand am luat note bune, dar ignorati cand am plans… invatam sa fim „cuminti”.
Daca am primit atentie doar cand am fost „responsabili” sau „de ajutor”, incepem sa ne simtim vinovati cand avem nevoie de ajutor.
Daca am fost incurajati sa ne „maturizam repede”, ajungem adulti care nu mai stiu cum sa se joace, dar stiu foarte bine cum sa se critice.
Mesajele nu vin intotdeauna sub forma de comenzi clare („Trebuie sa fii perfect!”). De multe ori sunt implicite, subtile:
• un oftat cand nu ne-am ridicat la asteptari
• un „mda, bine” spus sec cand am ales ceva diferit
• un „dar X a reusit, tu de ce nu poti?” rostit printre dinti
Si iata cum, incet, dar sigur, construim o „versiune prezentabila” a sinelui.
Una care se comporta exemplar, zambeste in poze, posteaza motivational si raspunde la mailuri la timp.
Problema e ca aceasta versiune – desi poate fi admirata – nu se simte vie.
E o masca frumoasa. Dar e tot o masca.
Si presiunea nu vine doar din familie. O luam si din scoala, din cercul de prieteni, din cultura pop, din Instagram, din cartile de dezvoltare personala care ne spun ca putem fi „varianta noastra cea mai buna” daca… ne trezim la 5 dimineata, facem sport zilnic, mancam seminte de chia si zambim chiar si cand viata ne da cu suc de lamaie in ochi.
Nu e de mirare ca multi dintre noi cedeaza. Nu pentru ca sunt slabi, ci pentru ca nici nu au apucat sa-si cunoasca sinele real – acela care poate fi imperfect, obosit, indecis, dar sincer.
In psihoterapie, acest mecanism poarta un nume: adaptare defensiva.
Ne adaptam la ce credem ca se cere de la noi – nu pentru ca ne face bine, ci pentru ca, intr-o perioada a vietii noastre, a fost singura forma posibila de supravietuire emotionala.
Asa ca nu e vorba despre slabiciune.
E vorba despre loialitate – fata de cei care ne-au format, fata de un sistem de referinta care ne-a spus ca valoarea noastra depinde de cat de bine jucam rolul.
Dar vine o zi in care obosim.
Obosim sa jucam.
Obosim sa performam.
Obosim sa fim cineva... care nu suntem.
Si incepem sa ne intrebam: Daca nu mai trebuie sa demonstrez nimic, cine sunt eu?
(Pentru unii, momentul vine cu un burnout. Pentru altii, cu o criza existentiala. Pentru cei norocosi, vine cu o programare la terapie.)
Intrebari care te pot ajuta sa vezi conflictul:
Poate ca nu ne dam seama imediat ca traim un conflict interior. Nu ne trezim intr-o dimineata cu pancarta in mana pe care scrie: „Esti in razboi cu tine insuti.”
Dar semnele sunt acolo – in nemultumirea cronica, in comparatiile constante, in acel sentiment ca nu esti niciodata suficient, orice ai face.
Uneori, primul pas spre claritate nu e o revelatie mistica, ci o intrebare bine pusa.
Pentru ca intrebarile bune nu sunt cele care cer raspuns imediat. Sunt cele care raman cu tine si iti rascolesc linistea... dar intr-un mod constructiv.
Iata cateva intrebari care pot aduce lumina in acel conflict dintre „cine esti” si „cine crezi ca ar trebui sa fii”:
• Ce anume din ceea ce fac acum vine din dorinta mea si ce vine din frica de a dezamagi?
(Daca nu stii exact, e un semn bun: inseamna ca incepi sa-ti pui intrebari care conteaza.)
• Cand iau decizii, ce cantaresc mai mult: ce-mi doresc eu sau ce o sa zica ceilalti?
• De unde vine vocea care imi spune ca „nu e suficient”?
E a mea? Sau aduce a mama, tata, o invatatoare din clasa a IV-a sau... un fost care avea pareri despre tot?
• Ce mi-as permite sa fac, daca nu m-ar vedea nimeni?
(Ai fi surprins cate raspunsuri incep cu: „as pleca intr-un loc in care...”)
• Cine as fi, daca n-ar trebui sa demonstrez nimic?
Fara etichete, fara CV, fara filtre, fara aplauze.
• Exista vreo parte din mine pe care o ascund mereu? Ce s-ar intampla daca as lasa-o sa iasa la suprafata, macar putin?
• In ce momente ma simt cel mai „eu”?
(Poate cand dansezi singur in bucatarie, cand citesti in liniste, cand stai cu cineva care nu te judeca...)
• Care e costul pe care il platesc pentru a fi „versiunea buna” a mea?
Si... merita?
Aceste intrebari nu cer raspuns imediat.
Uneori, doar sa le tii cu tine e suficient – ca pe niste ochelari prin care incepi sa vezi viata altfel.
Si, daca vrei sa le duci mai departe, terapia poate fi locul perfect in care sa le explorezi. Un spatiu unde nu e nevoie sa stii raspunsurile de la inceput. Doar sa ai curajul sa intrebi.
Ce ne costa acest conflict?
Pe termen scurt, poate ca pare ca nu ne costa nimic. Doar ne adaptam. Functionam.
Ne trezim dimineata, ne punem costumul (sau pijamaua de Zoom), bifam sarcini, dam din cap, zambim, raspundem „bine” cand nu suntem.
E ok, ne spunem. Doar ca... nu prea e.
Pentru ca, in realitate, acest conflict – intre cine suntem si cine credem ca ar trebui sa fim – ne consuma pe interior.
Nu brusc. Nu dramatic.
Ci lent, ca o picatura chinezeasca emotionala.
Si iata ce poate aparea in timp:
• Anxietate – pentru ca e epuizant sa traiesti intr-un rol care nu ti se potriveste. E ca si cum ai incerca sa joci Hamlet, dar tu ai vrut mereu sa fii figurantul fericit care danseaza in fundal.
• Depresie – acel gol care nu se umple cu nimic, nici macar cu realizarile bifate. Pentru ca atunci cand viata ta nu e aliniata cu cine esti, succesul devine... doar o statistica.
• Oboseala cronica – pentru ca e obositor sa te monitorizezi constant, sa te compari, sa te critici, sa performezi, sa te „corectezi” in timp real. (Si nici n-ai buton de „pauza” ca un televizor.)
• Relatii superficiale sau dezechilibrate – cand joci un rol, ceilalti relationeaza cu masca, nu cu tine. Iar asta duce la singuratate chiar si in doi.
• Vinovatie si rusine – pentru ca vocea interioara critica nu ia concediu nici in weekend. Ea iti sopteste: „Poti mai bine”, „N-ai voie sa gresesti”, „Nu fi egoist”, „Serios, ai plans din atata lucru?!”
• Un sentiment difuz de ratacire – nu poti spune exact ce nu e in regula. Dar stii ca undeva, pe drum, te-ai pierdut. Si nu mai stii cand ai fost ultima oara tu.
Psihologic vorbind, acest conflict intern se asociaza cu ceea ce se numeste incongruenta intre sinele ideal si sinele real – un dezechilibru care, conform studiilor (de exemplu, Higgins, 1987), este corelat cu niveluri crescute de stres, auto-critica si tulburari de dispozitie.
Cu alte cuvinte, nu e doar o stare de „moft” – e un factor real de risc pentru sanatatea mintala.
Si totusi, multi dintre noi ramanem acolo. De ce?
Pentru ca versiunea „corecta” de sine ne-a oferit, candva, ceva important: acceptare, apartenenta, poate chiar iubire.
Renuntarea la ea vine cu frica. Cine vom fi daca nu mai suntem ce se asteapta de la noi? Cine ne va mai placea? Cine va mai ramane?
Dar merita intrebat si altfel: Cat ne mai permitem sa traim impotriva noastra, doar ca sa fim pe placul altora?
Si, mai ales: Ne placem noi pe noi, in aceasta versiune „corecta”?
Un pic de umor... pentru ca altfel ne ia cu totul idealul
Imagineaza-ti un caine de rasa care incearca sa latre ca o pisica, doar pentru ca a crescut printre ele si i s-a spus ca „asa e frumos”.
Se va simti acceptat? Poate.
Va fi autentic? Nu prea.
Si e probabil sa ajunga sa urasca si latratul, si mieunatul.
Cam asa si noi, cand traim in afara a ceea ce suntem.
Ce spun studiile despre acest subiect?
Nu e doar in capul tau. Nu e „doar o perioada”. Nu esti singurul care simte ca se lupta cu o viata care pare construita mai mult pe „ar trebui” decat pe „vreau”.
Studiile din psihologie si neurostiinte confirma ceea ce multi simt instinctiv: cand traim in contradictie cu cine suntem cu adevarat, platim un pret emotional, fizic si relational.
Un punct de plecare esential este teoria discrepantei sinelui, formulata de psihologul Edward Tory Higgins in 1987. El a descris trei tipuri de „sine”:
• sinele real – cum esti si cum te percepi cu adevarat
• sinele ideal – cum ai vrea sa fii (sau cum crezi ca ar trebui sa fii)
• sinele obligat – cum crezi ca trebuie sa fii pentru a raspunde asteptarilor celorlalti
Cand exista o distanta mare intre sinele real si cel ideal, apare deseori depresia, tristetea cronica, sentimentul de esec si inutilitate.
Cand exista o discrepanta intre sinele real si cel „obligat”, apare anxietatea, frica de esec, rusinea si sentimentul ca „nu esti suficient”.
Aceasta teorie a fost confirmata si extinsa de multiple cercetari ulterioare. De exemplu:
• Un studiu publicat in Journal of Personality and Social Psychology arata ca persoanele care simt ca nu traiesc in acord cu valorile si dorintele lor profunde experimenteaza o forma de stres numita incongruenta de sine, care este asociata cu scaderea stimei de sine si cresterea riscului de burnout.
• Un alt studiu (Ryan & Deci, 2000) despre motivatie si autodeterminare arata ca oamenii functioneaza optim cand fac alegeri aliniate cu propriile nevoi si valori. Atunci cand alegerile sunt facute sub presiune sociala sau din frica de respingere, scade starea de bine psihologic si apare o senzatie difuza de gol interior.
Neurostiinta vine si ea cu confirmari:
• Creierul nostru reactioneaza diferit cand facem lucruri din convingere interioara, comparativ cu actiuni motivate de presiune externa. In primul caz, se activeaza circuite ale recompensei si ale motivatiei sustenabile; in al doilea, se activeaza zonele asociate cu frica, inhibitia si stresul.
(Sursa: fMRI studies on autonomous vs. controlled motivation, Murayama et al., 2010)
Tradus pe scurt: cand traim impotriva sinelui nostru autentic, creierul nostru o ia ca pe o amenintare. Si o simte ca pe un pericol constant.
Asa ca nu e doar „o stare trecatoare”.
E un semnal. Un strigat de ajutor interior.
Unul care poate fi inteles si abordat – dar nu prin ignorare sau „motivational quotes”, ci prin intrebari sincere si, uneori, prin sprijin terapeutic.
Cum te poate ajuta psihoterapia
Psihoterapia nu e un loc in care primesti solutii rapide, ca la fast-food emotional.
E mai degraba un spatiu in care inveti sa-ti asculti foamea adevarata. Nu doar foamea de validare, ci si pe cea de liniste, de autenticitate, de sens.
Cand traiesti un conflict interior intre cine esti si cine crezi ca „ar trebui” sa fii, psihoterapia devine un fel de oglinda care nu te judeca. Nu iti spune cum sa fii. Doar iti arata, cu blandete, unde ai inceput sa te pierzi si ce bucati din tine merita aduse inapoi.
Ce face, concret, un proces terapeutic in acest context?
1. Iti da voie sa n-ai raspunsuri
Vii si spui „Nu stiu cine sunt.”
Terapeutul nu sare cu un formular de completat. Ci te insoteste in acea intrebare. O ia in serios. Si o onoreaza. Uneori, doar sa fii ascultat in aceasta nedumerire e o experienta profund vindecatoare.
2. Te ajuta sa recunosti vocea critica interioara
Acea voce care spune: „Poti mai bine”, „Esti lenes”, „Esti slab”, „Nu esti destul.”
In terapie, incepi sa observi cand vorbeste, de unde vine si – poate cel mai important – inveti sa nu o confunzi cu realitatea. Uneori, doar faptul ca incepi sa spui „Stai, asta nu-s eu. Asta e tata, din 1997.”… schimba totul.
3. Te ajuta sa diferentiezi ce vrei de ce se asteapta de la tine
In terapie poti sa spui:
– Nu stiu daca vreau asta pentru mine sau doar pentru ca „asa se face”
Si terapeutul nu va raspunde:
– Pai hai sa facem o lista cu pro si contra
Va merge mai profund. Iti va da spatiul sa-ti auzi gandurile si emotiile, nu doar sa le analizezi.
4. Redescoperi ce ti se potriveste cu adevarat
Ce iti place? Ce te misca? Ce te face sa simti ca esti viu?
Poate n-ai mai fost intrebat asta de cand erai copil.
In terapie, aceste intrebari redevin valabile. Si, uneori, de aici se nasc decizii mari: schimbari de cariera, relatii mai autentice, renuntari care aduc usurare.
5. Iti da permisiunea sa fii imperfect
Una dintre cele mai mari revelatii in terapie este ca nu trebuie sa fii „vindecat”, „bun”, „de succes”, „Zen”, „cu totul constientizat” ca sa meriti acceptare.
Poti fi in proces. Cu haos, cu greseli, cu indoieli.
Si tot meriti sa fii vazut si sustinut.
Terapia nu te transforma in altcineva.
Te ajuta sa revii la tine.
Si poate ca pentru prima data simti ca nu trebuie sa faci nimic spectaculos ca sa fii iubit.
Doar sa fii prezent. Si sincer. Cu tine.
Asa cum spunea Irvin Yalom:
„Fiecare om trebuie sa se hotarasca daca va merge prin viata avand ca partener frica sau curajul de a fi el insusi.”
In terapie, curajul acela capata contur. Incepe incet. Dar devine fundatie.
Si poate ca nu e despre a deveni altcineva
Poate ca nu e despre a deveni „cea mai buna versiune” a ta.
Poate ca e despre a deveni... tu. Cu tot ce inseamna asta: si lumina, si umbre, si indoieli, si dorinte pe care le-ai tinut ascunse chiar si fata de tine.
E greu sa te opresti dintr-o viata care functioneaza – doar pentru ca simti ca nu-ti apartine. E si mai greu sa recunosti ca nu mai stii cine esti fara tot ce ai construit in jurul acelui „ar trebui”.
Dar, dincolo de frica, dincolo de indoiala, exista un spatiu in care poti respira. Un loc in care nu trebuie sa demonstrezi nimic. Doar sa fii.
Si acolo, incet, incep sa se vada crapaturile mastii. Si, prin ele, iese la suprafata ceva viu. Ceva adevarat.
Tu.
Poate nu vei sti din prima ce sa faci cu tine, cu toate partile tale reale – unele mai incomode, mai vulnerabile, mai imprevizibile. Dar macar nu vei mai fi singur.
Pentru ca, de indata ce incepi sa te intorci spre tine, ai deja cel mai important aliat: curajul de a fi cine esti, chiar daca nu se potriveste perfect cu planul.
Si poate ca, intr-o zi, nu vei mai simti ca traiesti o viata „corecta”.
Ci una vie. Autentica. A ta.
Cand te (re)intalnesti cu tine
Nu toti avem revelatii pe varful muntelui sau in timpul unei retrageri spirituale in Bali. Uneori, reintalnirea cu sinele se intampla intr-un weekend banal, intr-un gest aparent nesemnificativ, dar care, pentru prima data dupa mult timp, se simte ca „tu”.
Iata cateva exemple concrete, din viata reala:
• Te trezesti intr-o dimineata si iti dai seama ca nu mai vrei sa deschizi imediat mailul.
Si in loc sa te simti vinovat, iti faci o cafea, te asezi langa fereastra si stai pur si simplu. Fara scop. Fara productivitate. Doar tu cu gandurile tale. Si simti ca respiri altfel.
• Spui „nu” la o invitatie care ti-ar fi consumat energia.
Si nu te justifici excesiv. Nu minti ca ai ceva „urgent”. Spui simplu: „Multumesc, dar nu pot.”
Si esti surprins sa vezi ca lumea nu se darama. Iar tu te simti… liber.
• Te surprinzi razand din tot sufletul intr-un context neasteptat.
Poate la o gluma proasta. Poate cu un prieten vechi. Si iti dai seama ca a trecut mult de cand n-ai mai ras asa. Si ca, undeva pe drum, ai uitat cum e sa fii spontan.
• Reiei un hobby abandonat fara scopuri mari.
Desenezi, canti, dansezi singur prin casa, reconditionezi o piesa de mobilier, gradinaresti. Nu pentru validare. Nu ca sa „devii mai bun”. Ci doar pentru ca iti place. Si simti ca esti acasa in pielea ta.
• Te opresti dintr-o relatie sau un job in care ai jucat un rol.
Nu pentru ca ai un plan clar mai departe. Ci pentru ca, intr-un moment de liniste, ai auzit o voce interioara care a spus: „Nu ma mai regasesc aici.”
Si ai decis ca vocea aia merita ascultata.
• Plangi si nu te mai grabesti sa te opresti.
Nu te mai rusinezi. Nu incerci sa „te aduni”. Plangi ca si cum ai dat drumul unui sac greu. Si in loc sa te simti slab, te simti uman. Asezat. Real.
• Incerci ceva ce ai evitat ani de zile – terapia, de exemplu.
Si chiar daca ti-e frica sau nu stii ce sa spui, acolo, in acel loc sigur, pentru prima data simti ca esti primit fara sa fie nevoie sa demonstrezi ceva. Si asta schimba totul.
Aceste reintalniri nu vin cu artificii. Dar sunt momente care te ancoreaza, te aduc inapoi in pielea ta. Si odata ce ai gustat autenticitatea… e greu sa te mai multumeasca doar cu rolul.
Uneori, e nevoie de un drum lung ca sa ne intoarcem acasa – la noi.
Dar fiecare pas sincer, oricat de mic, conteaza.