
Ce spun visele atunci cand nu le intelegem (dar ar trebui sa le ascultam)
April 24, 2025
Ce e cu acel sentiment ca „se va intampla ceva rau”?
April 28, 2025Ce e in spatele mastii de incredere? – despre personalitatile narcisice si nevoia de admiratie
Acest articol e pentru tine, daca:
• Te intrebi de ce unii oameni par extrem de increzatori, dar parca nu pot tolera nici cel mai mic repros.
• Ai in viata ta pe cineva care pare „narcisic” si vrei sa intelegi ce e sub aceasta masca.
• Ti se pare ca ai si tu, uneori, nevoie exagerata de validare si te intrebi daca e ceva in neregula cu tine.
• Ai fost ranit(a) de cineva cu o personalitate narcisica si cauti sens in ce s-a intamplat.
• Esti curios/curioasa cum poate psihoterapia sa ajute in construirea unei imagini de sine mai stabile si reale.
________________________________________
Increderea de vitrina: ce nu se vede dincolo de masca
„Uite ce sigur pe el e, nici nu clipeste cand vorbeste. Trebuie sa aiba un ego cat casa!” – asa incep multe judecati despre narcisism. Dar daca ti-as spune ca sub masca aceea de siguranta aparenta se afla, de multe ori, un copil ranit care n-a invatat sa se iubeasca decat prin ochii celorlalti?
Imagineaza-ti un costum impecabil, croit la milimetru, dintr-un material scump – dar care, purtat prea mult timp, incepe sa te stranga, sa te sufoce. Cam asa e si cu masca narcisismului. La exterior arata spectaculos: siguranta, carisma, succes, discursuri impecabile. Dar pe dinauntru... se cam lipeste de piele. Nu prea poti respira in ea. Si nici sa te odihnesti cu adevarat.
Pentru unii oameni, aceasta masca devine o a doua piele. Atat de bine si-au perfectionat prezentarea, incat nici ei nu mai stiu exact cine sunt fara aplauze. Nu e vorba doar de a parea increzator – e vorba de a nu avea voie sa fii altceva decat perfect. Pentru ca orice fisura, orice semn de slabiciune, ar insemna, in mintea lor, respingere. Si respingerea doare mai rau decat o durere de masea in concediu.
E usor sa ne lasam pacaliti de aparente. Sa credem ca cineva care vorbeste tare, se lauda des si pare de neatins... chiar e. In realitate, multi dintre acesti oameni traiesc cu un gol interior profund si cu o stima de sine care fluctueaza mai tare ca pretul la carburanti.
Masca devine protectie. Dar si izolare. Pentru ca, daca ceilalti te plac doar cand esti „extraordinar”, cine esti tu in momentele banale? Cand esti trist? Cand gresesti? Cand pur si simplu... nu stralucesti?
Si mai e ceva: masca asta are un pret. Emotional vorbind, e ca si cum ai merge in fiecare zi pe tocuri de 12, chiar si la piata. La un moment dat, iti cedeaza gleznele. Sau nervii. Sau relatiile.
Narcisismul – asa cum apare el in forma compensatorie – e, in esenta, o strategie de supravietuire. O forma prin care o persoana invata sa obtina acceptare si valoare. Nu prin autenticitate, ci prin performanta. Nu prin vulnerabilitate, ci prin control.
Dar controlul emotional e o iluzie scumpa. Si oricat ai incerca sa convingi lumea ca esti de neclintit, daca tu nu crezi ca esti demn de iubire asa cum esti, masca aceea devine un zid care te tine departe nu doar de ceilalti, ci si de tine insuti.

________________________________________
Narcisismul: un spectru, nu o sentinta
Cand auzim cuvantul „narcisism”, de multe ori ne vine in minte o persoana care se iubeste prea mult, se admira in oglinda mai des decat isi verifica frigiderul si pare complet lipsita de interes pentru ceilalti. Dar realitatea este mult mai nuantata.
In psihologie, narcisismul nu este o cutie inchisa cu o eticheta mare pe ea: „ATENTIE, PERICULOS”. E mai degraba o linie continua, un spectru, pe care ne aflam cu totii, intr-un fel sau altul.
La un capat al spectrului, avem narcisismul sanatos – da, ai citit bine. Exista si asa ceva. Este acea doza de incredere care ne permite sa ne asumam meritele, sa avem aspiratii, sa fim mandri de cine suntem fara sa ne simtim vinovati pentru asta. Este motorul care ne spune: „Merit si eu. Pot si eu. Sunt valoros.”
Pe la mijlocul spectrului se afla cei care oscileaza – uneori simt ca pot cuceri lumea, alteori se prabusesc dupa o critica mai ascutita. Poate te regasesti aici: iti place sa fii apreciat, dar nu depinzi complet de asta. Iti place sa arati bine intr-o poza, dar nu postezi 10 selfie-uri pe zi ca sa vezi cine te valideaza. (Sau poate doar intr-o saptamana mai proasta. Se accepta.)
La celalalt capat al spectrului apare ceea ce numim tulburare de personalitate narcisica – o forma clinica, care implica un tipar de gandire si comportament stabil in timp, centrat pe grandiozitate, lipsa empatiei si nevoia excesiva de admiratie. Aici nu mai vorbim doar de o nevoie de validare, ci de dificultati reale in relationare, in reglarea emotionala si in gestionarea esecurilor.
Dar, atentie! Foarte putine persoane ajung sa fie diagnosticate cu aceasta tulburare. Majoritatea se plimba undeva pe la mijlocul spectrului, cu momente de „sclipici narcisic” si altele de „mama, ce rau ma simt cand nu ma baga nimeni in seama”.
Este important sa nu patologizam tot. Faptul ca cineva posteaza des pe Instagram sau are o opinie buna despre sine nu inseamna automat ca are o tulburare. Uneori e doar un mecanism de adaptare. Alteori, e o strategie de marketing. Si, sa fim sinceri, cateodata e doar... o zi buna la coafor.
In plus, multe persoane care par „narcisice” la suprafata pot suferi, de fapt, in tacere. Pot avea o stima de sine fragila, care oscileaza in functie de context si reactiile celorlalti. Aceasta forma mai vulnerabila de narcisism – numita chiar asa, narcisism vulnerabil – nu e intotdeauna vizibila. Poate sa arate ca anxietate, timiditate, rusine, retragere. Nu toti narcisistii vorbesc tare si poarta sacouri stralucitoare.
De fapt, e posibil ca cel mai mare narcisic dintr-un grup sa fie tocmai cel care nu spune nimic, dar se simte devastat cand nu e remarcat. Surpriza, nu?
Intelegerea acestui spectru ne ajuta sa fim mai empatici – cu noi si cu ceilalti. Sa nu punem etichete grele pe oameni care, poate, doar si-au pus o armura pentru ca au fost raniti. Sa nu ne simtim defecti daca, uneori, vrem si noi aplauze. Si sa recunoastem ca autenticitatea e ceva ce se construieste in timp, cu rabdare, vulnerabilitate si, uneori, cu sprijin terapeutic.

________________________________________
De unde vine nevoia de validare?
Nevoia de validare nu e un moft modern aparut odata cu retelele sociale si filtrele cu pisici. E o nevoie umana de baza, veche de cand suntem fiinte relationale. Din prima clipa in care ne nastem, avem nevoie sa fim vazuti, tinuti in brate, oglinditi in privirea unui altul care sa ne spuna, macar nonverbal: „Existi. Contezi. Esti in regula asa cum esti.”
Daca ne uitam in copilarie, acolo unde se planteaza radacinile personalitatii, observam cat de mult conteaza felul in care suntem oglinditi de cei care ne cresc. Copiii nu vin pe lume cu o stima de sine gata construita. Ei invata cine sunt in functie de cum sunt vazuti. Un zambet incurajator, o validare sincera, o reactie calda la o reusita – toate contribuie la formarea unui sine stabil.
Pe de alta parte, atunci cand copilul e ignorat emotional, criticat constant, sau primeste iubire doar conditionat („te iubesc cand iei zece”, „cand esti cuminte”, „cand esti cel mai bun”), incepe sa se formeze o concluzie dureroasa si inconstienta: „Valoarea mea depinde de cat de mult ii impresionez pe ceilalti.”
Psihanalistii spun ca „privirea celuilalt ne construieste”. Iar cand aceasta privire lipseste sau e distorsionata, sinele se construieste pe temelii instabile – mereu in cautare de confirmari, mereu cu teama ca nu e suficient.
In acest context, Heinz Kohut, cel care a dezvoltat teoria self-ului in psihanaliza, sublinia ca „nimeni nu poate fi invidios sau narcisic fara o rana adanca in stima de sine”. Cu alte cuvinte, narcisismul nu e despre a te iubi prea mult, ci despre a te fi simtit prea putin iubit, prea putin vazut, prea putin suficient.
Uneori, aceasta nevoie de validare se transforma intr-un soi de foame emotionala cronica. Ai obtinut o apreciere? Super! Dar tine cam cat o inghetata pe caldura: te simti bine o clipa si apoi... gol. Ai nevoie de alta. Si de alta. Pana cand validarea devine ca un snack emotional – placuta pe moment, dar deloc hranitoare pe termen lung.
Mai mult, in cultura performantei in care traim, nu doar ca e normalizat sa fim mereu „the best”, dar uneori e si idolatrizat. Asa ca un copil care a invatat ca trebuie sa impresioneze pentru a fi iubit devine adultul care munceste prea mult, se compara constant si simte o anxietate difuza cand nu e in centrul atentiei.
Dar – si aici vine vestea buna – aceasta nevoie poate fi inteleasa, nu blamata. Iar cand e constientizata, poate fi „tradusa” intr-un limbaj emotional mai bland. In loc de „am nevoie sa fiu cel mai bun”, poti ajunge la „vreau sa fiu vazut pentru cine sunt cu adevarat, nu doar pentru performanta mea”.

________________________________________
Intrebari pe care (aproape) toata lumea si le pune despre narcisism
Hai sa recunoastem: narcisismul e genul de subiect care ne face curiosi, dar si putin stanjeniti. Ne atrage, dar ne si sperie. Si, uneori, ne pune in incurcatura cand il vedem la altii… sau la noi.
Iata cateva intrebari pe care le-am tot auzit – sau pe care ni le-am pus in gand, macar o data, pe drumul spre autocunoastere:
1. „Oare sunt narcisic daca imi place sa primesc complimente?”
Nu. Daca asta te linisteste, afla ca a-ti placea complimentele nu te face narcisic, ci uman. Important e sa te poti simti valoros si in lipsa lor. Narcisismul problematic apare cand stima de sine depinde exclusiv de validarea din exterior – iar in lipsa ei, te prabusesti emotional ca un castel de carti.
________________________________________
2. „Dar daca ma laud uneori? E grav?”
Lauda nu e interzisa prin lege. De fapt, uneori, a recunoaste ce ai facut bine e un semn de sanatate psihica. Doar ca atunci cand lauda devine unicul mod prin care te simti valoros – si ai nevoie ca ceilalti sa o ofere constant, cu entuziasm si emoji-uri – poate fi un semn ca ai o stima de sine fragila, care cere mereu intariri.
3. „De ce ma atrag mereu oameni foarte increzatori, dar ajung sa ma simt mic langa ei?”
Pentru ca personalitatile narcisice pot fi extrem de seducatoare la inceput. Siguranta lor aparenta e magnetica, mai ales daca tu ai propriile indoieli. Doar ca, in timp, relatia poate deveni un rollercoaster emotional: cand te ridica in slavi, te simti unic; cand te critica, simti ca te prabusesti. E un dans obositor intre idealizare si devalorizare.
4. „Exista narcisisti vulnerabili? Adica… timizi, dar tot narcisisti?”
Da. Surpriza: nu toti narcisistii sunt expansivi si teatrali. Unii pot fi tacuti, retrasi, dar hipersensibili la respingere. Se pot simti devastati de o remarca banala, chiar daca la exterior nu arata nimic. Acest tip – numit narcisism vulnerabil – e mai greu de identificat, dar la fel de dureros pentru cel care il traieste.
5. „Cum pot sa construiesc o stima de sine mai stabila, care sa nu depinda doar de ce spun ceilalti?”
Raspunsul scurt: cu rabdare si cu blandețe. Raspunsul lung: prin autoobservare, prin a invata sa te apreciezi si cand nu excelezi, prin relatii autentice si, uneori, prin terapie. Stima de sine reala se cladeste cand te poti vedea intreg – si cu plusuri, si cu minusuri – si sa simti ca, totusi, esti suficient.
6. „Pot persoanele cu trasaturi narcisice sa se schimbe?”
Da, dar nu cu o bagheta magica. Schimbarea implica multa constientizare, un efort sincer de introspectie si, de cele mai multe ori, ajutor psihoterapeutic. Narcisismul nu e un defect de caracter, ci o strategie invatata. Iar strategiile se pot dezvata – cu timp, empatie si dorinta reala de evolutie.
7. „E in regula sa am momente narcisice? Sau ar trebui sa ma simt vinovat?”
Este absolut normal. Cu totii avem momente in care ne dorim sa stralucim, sa fim cei mai buni, sa impresionam. Problema apare doar cand aceasta dorinta devine obsesiva, cand totul devine despre imagine si cand autenticitatea e inlocuita de spectacol.
________________________________________
Pana si Freud, care a scris despre narcisism acum mai bine de 100 de ani, recunostea ca o forma de narcisism este absolut necesara pentru dezvoltarea personalitatii. Doar ca, in timp, e important sa nu ramanem prizonieri in propria oglinda.

________________________________________
Ce spun studiile? Narcisismul, dincolo de mituri
Dincolo de ceea ce vedem in cultura pop – personaje narcisice in filme, influenceri care se pozeaza incontinuu cu cafeaua perfecta si expresia „narcisist” folosita ca insulta – cercetarile stiintifice ofera o perspectiva mai nuantata si mai empatica asupra fenomenului.
Unul dintre cele mai cunoscute studii pe aceasta tema, publicat in Journal of Personality de Miller si colaboratorii (2011), a facut o distinctie importanta intre doua forme majore ale narcisismului:
• Narcisismul grandios, asociat cu trasaturi precum increderea exagerata in sine, dominanta sociala, carisma si tendinta de a se vedea pe sine ca fiind exceptional. Acesti oameni pot parea extrem de siguri pe sine, dar adesea resping vulnerabilitatea si critica.
• Narcisismul vulnerabil, care poate parea o contradictie in termeni, dar este foarte real. Aici vorbim despre persoane care, desi nu par la prima vedere narcisice, sunt profund sensibile la respingere, traiesc cu rusine cronica si pot avea stari depresive sau anxioase cand nu sunt validate.
Aceasta diferentiere e importanta pentru ca ne arata ca narcisismul nu e doar despre a fi „plin de tine”, ci poate fi si despre o durere profunda, mascata de atitudini defensive. In unele cazuri, este mai degraba o incercare disperata de a compensa un gol, nu o afirmare a unei superioritati reale.
Un alt studiu interesant, publicat in Personality and Social Psychology Review de Campbell si Foster (2007), a investigat cum functioneaza narcisismul in relatii. Rezultatul? Narcisistii tind sa inceapa relatiile intr-un mod spectaculos – sunt seducatori, atenti, implicati – dar in timp, aceste relatii se degradeaza, adesea din cauza ciclului de idealizare si devalorizare. Partenerii se simt initial speciali, apoi insuficienti.
Mai mult, cercetarea a aratat ca narcisismul este asociat cu o capacitate redusa de empatie reala. Asta nu inseamna ca o persoana narcisica nu vrea sa inteleaga ce simti tu – ci ca, in mod inconstient, propriile nevoi de validare si control sunt atat de puternice, incat tind sa acopere tot restul.
Un alt unghi interesant vine din cercetarile neurostiintifice. Unele studii de neuroimagistica au sugerat ca persoanele cu trasaturi narcisice pot avea diferente de activare in zonele cerebrale responsabile cu empatia si autoreglarea emotionala. Cu alte cuvinte, nu e vorba doar de „nu vor”, ci si de „nu pot, inca” – sau, mai exact, „nu pot fara un efort constient”.
Totusi, si aici, nuantele sunt importante. Nu tot ce e narcisic e „gresit” – iar o parte din narcisism poate avea si rol adaptativ. Un studiu condus de Paul Wink (1991) a identificat o forma de narcisism adaptativ, corelat cu leadership-ul, increderea in sine si capacitatea de a influenta pozitiv un grup, fara a cadea in extremele toxicitatii sau manipularii.
Asadar, cercetarile ne arata ca:
• Narcisismul nu e un monolit – are multe forme si nu toate sunt daunatoare.
• Poate ascunde vulnerabilitati adanci, nu doar aroganta.
• Se manifesta diferit in relatii, dar adesea duce la instabilitate emotionala si relationala.
• Poate fi inteles, gestionat si, cu ajutor terapeutic, integrat intr-o forma mai sanatoasa a sinelui.
Stiinta nu ne ofera un verdict, ci un context. Si, poate mai important decat orice, ne arata ca schimbarea este posibila – mai ales cand avem curajul sa dam jos masca si sa vedem ce este, cu adevarat, in spatele ei.
Pe langa cercetarile moderne, un punct de referinta esential in intelegerea narcisismului ramane contributia lui Heinz Kohut, parintele psihologiei self-ului. Kohut a revolutionat felul in care intelegem structurile narcisice, mutand accentul de pe judecata si etichetare, pe intelegere si compasiune.
El a propus ideea ca narcisismul nu este un defect de caracter, ci o adaptare la un mediu in care nevoile emotionale de baza nu au fost satisfacute. In special, el a observat ca multi pacienti cu trasaturi narcisice au avut in copilarie parinti care nu i-au oglindit emotional – adica nu le-au oferit acea validare empatica esentiala pentru dezvoltarea unui sine solid.
Kohut descrie doua nevoi fundamentale:
1. Nevoia de a fi oglindit – copilul are nevoie sa fie vazut, admirat, validat.
2. Nevoia de idealizare – copilul are nevoie sa vada in parinte o figura sigura, stabila, de care se poate „agata” emotional.
Cand aceste nevoi nu sunt satisfacute in mod constant, copilul invata sa se auto-sustina prin mecanisme narcisice: se idealizeaza pe sine, cauta validare obsesiv sau devine hipersensibil la critica.
Pentru Kohut, vindecarea nu vine prin confruntare sau analiza rece, ci printr-o relatie terapeutica empatica, in care persoana poate simti, in sfarsit, ca e vazuta, inteleasa si acceptata – nu pentru imaginea sa perfecta, ci pentru cine este cu adevarat.
In acest sens, psihoterapia devine nu doar un spatiu de introspectie, ci un context reparator: un loc in care sinele ranit poate fi recunoscut si reconstruit pe o fundatie emotionala mai stabila.

________________________________________
Cum construim o imagine de sine mai stabila (fara sa ne agatam de aplauze)
E usor sa credem ca increderea in sine vine dintr-o realizare mareata, dintr-un compliment bine plasat sau dintr-o poza cu lumina buna. Si da, toate astea ajuta – pe moment. Dar imaginea de sine stabila nu se cladeste pe like-uri, ci pe continuitate, autenticitate si blandete.
Iata cateva strategii care pot ajuta:
1. Asculta-ti vocea interioara. A cui e, de fapt?
Stai un pic si intreaba-te: cum iti vorbesti in gand cand gresesti? Iti spui „ai dat-o in bara, ca de obicei” sau „ok, n-a iesit perfect, dar e in regula”?
Vocea interioara e formata adesea din ecourile adultilor semnificativi din viata noastra – si daca ei au fost critici, s-ar putea sa fii si tu. Dar vestea buna e ca vocea asta se poate schimba. Cu rabdare si practica, poti deveni mai bland cu tine.
2. Valideaza-te si cand esti... mediocru
Suntem atat de obisnuiti sa ne aplaudam doar pentru performanta incat uitam ca si „a fi” merita recunoscut. Ai avut o zi obisnuita? Bun. Nu ai salvat lumea, dar ti-ai spalat farfuriile? E ok. Nu totul trebuie sa fie exceptional ca sa conteze.
Imaginea de sine sanatoasa se construieste si din momente banale in care te simti „in regula”, nu doar din clipe in care stralucesti.
3. Nu-ti mai compara culisele cu vitrina altuia
Stim, suna ca un citat motivational de pe Instagram, dar e adevarat. Comparatia constanta cu ceilalti e un sport de performanta care duce invariabil la epuizare emotionala. Si, sincer, nu e corect sa te compari pe tine in pijamale cu altcineva in costum de gala. Mai ales cand acel costum e inchiriat.
4. Invata sa tolerezi critica
Daca o observatie negativa te darama complet, poate fi un semn ca imaginea de sine e mai fragila decat pare. In loc sa intri in defensiva („n-au inteles nimic!”), poti incerca un pas inapoi: „Ce parte din ce s-a spus e utila pentru mine?” Uneori e doar zgomot. Alteori, e o sansa de crestere.
Dar nu uita: a fi deschis la critica nu inseamna a o accepta pe toata, fara filtru.
5. Construieste relatii in care poti fi si slab, nu doar „impresionant”
Relatiile autentice nu sunt despre a arata mereu bine. Sunt despre a fi vazut si in momentele tale vulnerabile. Daca ai prieteni, parteneri sau colegi langa care simti ca trebuie sa performezi constant, poate nu sunt cei mai potriviti oameni pentru constructia unei imagini de sine stabile.
6. Exerseaza vulnerabilitatea – da, stim, e greu
Sa fii vulnerabil nu inseamna sa plangi in public sau sa-ti postezi esecurile pe Facebook (desi, fiecare cu stilul lui). Inseamna sa te arati asa cum esti, fara sa porti o masca perfecta. Sa spui „nu stiu”, „am nevoie de ajutor” sau chiar „azi nu sunt in cea mai buna forma”.
Paradoxal, vulnerabilitatea asumata iti intareste imaginea de sine. Pentru ca iti arati ca te poti accepta si fara armura.
7. Adu umorul in ecuatie
Autoironia sanatoasa e un semn de incredere reala. Cand poti sa razi de tine cu caldura, fara sa te umilesti, dar si fara sa te iei prea in serios, inseamna ca esti pe drumul bun. Umorul nu acopera rana, ci o face uneori mai usor de dus.
Toate aceste strategii pot parea simple, dar ele sunt extrem de valoroase in procesul de reconstructie a unui sine stabil. Iar psihoterapia poate fi locul in care le inveti, le exersezi si le integrezi cu sens.

________________________________________
Cum te poate ajuta psihoterapia sa iti regasesti sinele (si sa nu te mai agati de imagine)
Daca te-ai regasit in acest articol – fie in cautarea constanta de validare, fie in frica de respingere, fie in presiunea de a parea mereu „bine” – sa stii ca nu esti singur(a). Multi dintre noi functioneaza asa, doar ca nu vorbim despre asta la cafea. Si exact din acest motiv, psihoterapia poate deveni unul dintre cele mai valoroase cadouri pe care ti le poti face.
Dar cum, mai exact, te ajuta?
1. Psihoterapia te ajuta sa intelegi de unde vine nevoia ta de validare
Poate e de la un parinte exigent, o copilarie in care ai simtit ca trebuie sa performezi ca sa fii iubit, sau poate ai fost mereu comparat cu altii. Terapia nu da vina, dar da sens. Si cand intelegi de ce ai invatat sa porti o masca, ai sansa sa o dai jos cu mai multa blandete si curaj.
2. Construiesti o relatie in care poti fi vazut si fara armura
Relatia terapeutica este, in esenta, un „antrenament emotional” pentru relatiile din viata ta. Aici nu trebuie sa fii cel mai bun. Poti sa fii confuz, speriat, furios, vulnerabil – si totusi sa fii primit. Sa fii tinut emotional, ca sa inveti treptat ca e in regula sa fii vazut exact asa cum esti.
3. Te invata sa te reglezi emotional din interior, nu prin confirmari externe
Daca inainte aveai nevoie de o reactie pozitiva la fiecare pas ca sa nu simti ca te prabusesti, terapia te ajuta sa-ti construiesti un centru de greutate mai stabil. In timp, inveti sa spui: „Stiu cine sunt si cand nu sunt aplaudat.”
4. Te ajuta sa faci pace cu partile pe care le-ai ascuns sub masca
In spatele unei personalitati narcisice pot sta multe parti ranite, rusinate sau tematoare. Terapia creeaza acel spatiu sigur unde aceste parti pot fi scoase la lumina, vazute si integrate. Nu pentru ca esti „defect”, ci pentru ca esti intreg si ai nevoie sa te cunosti in profunzime.
5. Este un spatiu in care poti experimenta autenticitatea – fara sa fii judecat
Poate e pentru prima data cand cineva te asculta fara sa te intrerupa, fara sa te critice, fara sa-ti spuna „exagerezi”. E greu de descris cat de vindecator poate fi acest gen de ascultare – dar odata ce-l traiesti, incepi sa-ti doresti acelasi tip de relatie si cu tine.
6. Psihoterapia nu te transforma intr-o alta persoana – ci te aduce mai aproape de tine
Multi oameni se tem ca, daca isi dau jos masca, nu va ramane mare lucru dedesubt. Dar adevarul este ca, sub masca, se afla ceva mai valoros decat imaginea perfecta: tu, real, imperfect, dar intreg. Si in relatia terapeutica poti incepe sa descoperi cine esti dincolo de strategii, performanta si „ce trebuie”.
Pe scurt? Psihoterapia nu-ti sterge narcisismul cu radiera. Dar te ajuta sa-l intelegi, sa-l echilibrezi si sa-l transformi intr-o forma sanatoasa de stima de sine. Una care nu cere aplauze permanente, ci e linistita in interior.

________________________________________
Cine esti cand nu mai porti masca?
Poate ca, uneori, te-ai surprins zambind cand iti venea sa plangi. Sau exagerand un succes doar ca sa te simti validat. Sau ai fost acel om mereu sigur pe el in exterior, dar cu o voce interioara care tremura la cea mai mica greseala. Daca te-ai regasit in asta, sa stii ca nu e ceva „gresit” cu tine. E doar povestea unei parti din tine care a invatat sa supravietuiasca prin imagine.
Dar nu trebuie sa traiesti toata viata in lumina reflectoarelor, incercand sa fii pe placul tuturor.
Ai voie sa fii imperfect. Ai voie sa fii nesigur. Ai voie sa nu stii cine esti pe alocuri. Si, mai ales, ai voie sa-ti dai jos masca – chiar daca o faci putin cate putin, cu maini tremurande si emotii care nu stiu inca sa iasa la suprafata.
Pentru ca dincolo de armura, e o fiinta vie care merita sa fie vazuta. Nu pentru cat de bine joaca un rol, ci pentru cine e, cu tot cu umbrele si framantarile sale.
Psihoterapia poate fi acel prim loc in care esti primit(a) exact asa. Fara aplauze, fara critica, fara decoruri. Doar tu – asa cum esti.
Si cine stie? Poate tocmai atunci cand incetezi sa incerci sa impresionezi, incepi cu adevarat sa te cunosti. Iar asta, in sine, este o forma de libertate.