Cand „ajut prea mult” – despre sindromul salvatorului si epuizarea relationala
April 15, 2025
Oamenii care ne consuma – despre relatiile care ne storc de energie
April 16, 2025(Ce este vidul emotional?)
„Am un job stabil. O casa draguta. Un partener ok. Un caine care nu roade chiar toate perechile de pantofi. Ar trebui sa fiu fericit, nu?”
Da, ar trebui. Dar nu esti. Si asta nu inseamna ca esti nerecunoscator sau „prea rasfatat” sau ca „iti cauti probleme”. Inseamna, cel mai probabil, ca traiesti cu ceea ce multi oameni simt, dar putini recunosc: un vid emotional.
Vidul emotional nu e o drama vizibila, nu da cu tine de pereti (desi uneori ti-ai dori, macar sa simti ceva). E mai degraba ca o liniste derutanta. Ca si cum viata ta ar fi o camera frumos mobilata, dar in care nu mai locuieste nimeni.
Nu e neaparat depresie, nu e o criza existentiala majora – desi poate semana. E o stare de „nu stiu ce simt, dar simt ca ceva lipseste”. O deconectare subtila, dar persistenta, de la propriile emotii, dorinte si sensuri.
Nu te mai entuziasmeaza nimic cu adevarat. Functionezi bine – poate chiar foarte bine – dar inauntru, e ca si cum ai merge cu frana de mana trasa. Zambesti, dar nu simti. Iei decizii, dar pe jumatate. Traiesti, dar ca pe fast-forward.
Partea complicata? Nu prea stii de unde vine. Ai facut tot „ca la carte”: ai invatat, ai muncit, ai bifat. Si totusi, ceva nu se leaga. Nu te simti tu. Sau poate nici nu mai stii cum e sa te simti tu.
Vidul emotional apare adesea cand:
• Functionezi mai mult din „trebuie” decat din „vreau”
• Iti traiesti viata ca un rol invatat, nu ca o experienta autentica
• Te-ai deconectat de la tine ca mecanism de supravietuire emotionala (uneori inca din copilarie)
• Fugi de ceva dureros din trecut – si fuga asta, desi utila pe termen scurt, te lasa cu gol pe termen lung
Si poate cel mai derutant lucru la vidul emotional e ca nu ai mereu cuvinte pentru el. Nu poti explica exact de ce nu esti bine. Nu plangi, dar nici nu te bucuri. Nu urli, dar nici nu simti liniste. E un „nu stiu ce am” prelungit, care sapa incet, dar sigur, in calitatea vietii tale.
Daca te regasesti in asta, n-o lua ca pe o condamnare. Ia-o ca pe un semn ca in tine exista ceva ce vrea sa se trezeasca. Ceva ce n-a murit – doar a fost pus pe silent.
Ce se intampla, de fapt, pe dinauntru
(Mecanisme psihice implicate)
Ok, stim deja: te simti gol, desi ai tot ce „ar trebui”. Dar cum ajungi acolo? Ce anume te face sa te simti ca un robot politicos care da din cap si spune „bine, multumesc”, desi pe dinauntru e pe mod avion?
Ei bine, psihicul nostru e plin de mecanisme de aparare. Ele nu sunt „rele”, din contra – ne ajuta sa mergem mai departe atunci cand realitatea e prea grea. Doar ca uneori, ce ne-a protejat la un moment dat, ne blocheaza mai tarziu.
1. Deconectarea de sine
Cand ai invatat ca nu e in regula sa simti (pentru ca poate emotiile tale erau ignorate, minimizate sau chiar pedepsite), incepi sa te inchizi. Nu brusc, nu spectaculos. Ci incet, zi dupa zi. Ca si cum ai da sonorul mai incet la tot ce simti, pana nu mai auzi nimic.
Rezultatul? Functionezi. Faci ce trebuie. Dar nu mai stii cine esti si ce vrei. Nu mai simti nici durere, dar nici bucurie. Esti intr-o stare de „merge si-asa”, doar ca nu prea merge.
2. Supraidentificarea cu rolurile
Suntem atat de ocupati sa fim „copilul bun”, „angajatul ideal”, „parintele responsabil”, incat uitam ca inainte de toate suntem... oameni. Cu nevoi. Cu vulnerabilitati. Cu dorinte care nu pot fi puse in tabele si grafice.
Cand joci un rol prea mult timp, risti sa confunzi masca cu fata. Si atunci cand nu mai joci, nu mai stii cine esti fara acel scenariu.
3. Fuga de durere
Vidul emotional poate fi, paradoxal, o forma de „anestezie”. Nu simti golul pentru ca esti stricat, ci pentru ca undeva, in tine, exista o durere veche care n-a fost niciodata cu adevarat vazuta sau tinuta. Asa ca psihicul tau trage obloanele: „Mai bine nimic, decat sa doară din nou.”
Doar ca „nimic” incepe sa doara si el, pe tacute.
Ganduri care apar cand simti golul
„De ce ma simt gol daca, rational, am tot ce imi trebuie?”
Pentru ca viata emotionala nu tine cont de exceluri sau de ce scrie in CV. Sufletul nu se hraneste cu like-uri, diplome si „ce bine arati!” Se hraneste cu sens, cu relatii reale, cu momente in care chiar esti prezent in viata ta.
E ca atunci cand te uiti la un serial si dai urmatorul episod si urmatorul… si apoi te intrebi: „Ce-am vazut, de fapt?” Cam asa e si cu viata traita in viteza, pe pilot automat.
„E ceva in neregula cu mine?”
Nu. Sau, daca e, esti in companie foarte buna – sunt multi oameni aparent „bine” care simt acelasi gol. Nu esti stricat, nu trebuie sa fii „reparat”. Esti doar un om care, poate, s-a pierdut putin pe drum. Si ghici ce? E normal. Nu ni s-a dat o harta clara, iar „GPS-ul interior” functioneaza uneori cu interferente.
„Cum aflu ce-mi lipseste?”
Aici nu exista raspunsuri instant. Nu e ca la comenzile online – nu poti bifa „sens personal” si sa vina in 24 de ore. Dar e ceva ce poti incepe: sa-ti pui intrebari sincere, sa asculti disconfortul in loc sa-l ignori, sa te uiti la viata ta nu doar ca la o lista de taskuri, ci ca la ceva ce ai vrea sa si traiesti, nu doar sa duci la capat.
Uneori raspunsurile vin dupa ce renunti sa le fortezi. Alteori, apar in terapie. Sau intr-o discutie reala cu cineva. Sau intr-o dimineata banala, cand ceva in tine se misca si simti: „Asta da, asta e al meu.”
Performanta si pretul ei tainic
Tragem tare. Ne trezim devreme, bifam obiective, facem multitasking, raspundem cu „Super, si tu?” cand de fapt am vrea sa ne bagam sub plapuma si sa nu mai iesim o saptamana. Performanta a devenit religia vremurilor noastre. Iar deviza e clara: „Fa mai mult. Fii mai bun. Nu arata slabiciune.”
Si functioneaza. Pe hartie.
Problema e ca, uneori, in timp ce urcam pe scara succesului, ne dam seama ca e sprijinita de peretele gresit. Si acolo sus, unde ar fi trebuit sa simtim bucurie, vine doar… un mare „meh”. Un gol.
Un studiu publicat in Journal of Humanistic Psychology (Brown & Ryan, 2003) confirma ceva ce poate simti orice om sincer cu sine: oamenii care traiesc in mod autentic, in acord cu valorile lor reale, sunt mai fericiti, mai sanatosi psihic si, bonus, mai conectati la propria viata. Cei care traiesc dupa „trebuie” – pentru ca asa se face, asa se asteapta, asa e normal – sunt mai predispusi la anxietate, depresie si senzatia aia ca toata viata e o lista de taskuri pe care nu ti-ai ales-o tu.
Cand ne confundam cu ceea ce facem – jobul, proiectele, imaginea –, uitam cine suntem. Iar vidul emotional apare ca un reminder neplacut, dar sincer: „Alo, s-a pierdut persoana reala in decor.”
Viktor Frankl spunea: „Viata nu are sens prin ea insasi. Ea capata sens prin modul in care o traim.” Poate ca nu trebuie sa „gasim” sensul undeva, ca si cum l-am scapa printre pernele canapelei, ci sa incepem sa-l cream din alegeri mici, reale. Poate ca nu se masoara in titluri, ci in cat de viu ne simtim cand traim.
Strategii care pot ajuta
Bun. Sa zicem ca te-ai prins ca ceva nu e in regula. Ca nu e normal sa te simti gol in timp ce toata lumea iti spune ca ai „viata ideala”. Ce faci mai departe? Nu exista reteta magica, dar exista cateva lucruri care pot deschide drumuri. Uneori mici, dar importante.
1. Pune pauza si intreaba-te „de ce?”
Serios. De ce faci ceea ce faci? De ce muncesti 10 ore pe zi? De ce iti doresti masina aia noua? De ce te simti vinovat cand nu esti productiv?
Nu e despre a renunta la lucruri. E despre a le intelege. Poate ca vrei masina nu pentru ca e cool, ci pentru ca simti ca odata cu ea o sa vina si validarea tatalui tau. Sau poate ca vrei promovarea aia pentru ca iti spui ca doar asa „meriti” sa fii iubit.
Spoiler: meriti si fara promovare.
2. Redefineste succesul
Poate pentru tine succesul nu e sa fii CEO, ci sa ai o ora linistita in fiecare dimineata. Sau sa citesti o carte fara sa verifici telefonul de zece ori.
Ia o foaie si scrie cum arata o zi reusita pentru tine. Daca incepe cu „m-am trezit fara alarma” si nu cu „am trimis 17 mailuri pana la ora 9”, e foarte ok.
3. Revino in corpul tau
Stiu, suna a cliseu de wellness, dar corpul chiar are ceva de spus. Si nu, nu doar cand te doare spatele. Corpul stie cand esti tensionat, cand te simti gol, cand ai nevoie de miscare, de somn, de liniste.
Incearca ceva care te readuce in prezent: o plimbare, dans in pijama, yoga (chiar daca doar 3 pozitii si una e culcat pe jos), respiratie constienta. Nu trebuie sa fie fancy. Doar sincer.
4. Petrece timp cu oameni in fata carora nu trebuie sa „performezi”
Acel gen de oameni cu care poti rade in hohote sau poti tacea fara sa fie incomod. Cu care poti spune „azi nu am chef de nimic” si ei sa zica „super, hai sa nu facem nimic impreuna”.
Oamenii autentici nu iti cer sa fii perfect. Doar prezent.
5. Tine un jurnal. Sau inregistreaza-te. Sau vorbeste cu un cactus. Serios.
Scrisul te poate ajuta sa intelegi ce simti. Si nu trebuie sa fie frumos sau profund. Poti incepe cu „Nu stiu ce sa scriu” si tot e un inceput. E despre contact cu tine, nu despre literatura.
Daca nu-ti place sa scrii, vorbeste. Inregistreaza-te vorbind, ca si cum ai povesti unui prieten imaginar. Sau da, poti sa spui si cactusului din sufragerie ce ai pe suflet – macar el nu te intrerupe.
Cum te poate ajuta psihoterapia
„Cea mai profunda forma de disperare este sa alegi sa fii altcineva decat esti cu adevarat.” – Soren Kierkegaard
Poate ai incercat deja sa umpli golul cu ceva: cu succes, cu relatii, cu seriale, cu shopping, cu glume bune si cafea tare. Si poate functioneaza. Pana cand nu mai functioneaza.
Acolo intra in scena psihoterapia. Nu ca un miracol, nu ca o solutie rapida, ci ca un spatiu in care poti incepe – in sfarsit – sa intelegi ce e cu tine. Si nu doar la nivel de „stiu ce traiesc”, ci mai ales la nivel de „simt ce traiesc”.
Terapia nu-ti va da un sens gata ambalat, cu fundita, de tip „Gata, acum stiu cine sunt si ce vreau”. Dar te poate ajuta:
• Sa intelegi cum ai ajuns sa te simti gol, chiar daca ai totul.
• Sa descoperi ce vrei cu adevarat, nu doar ce ai fost invatat sa vrei.
• Sa dai voie emotiilor sa apara, fara sa le tragi pe loc pe tusa.
• Sa fii vazut cu totul – si cu golul, si cu partile luminoase.
• Sa fii tu, fara masca de „om functional” care zambeste politicos in timp ce se simte ca o carcasa pe dinauntru.
Terapia e acel loc in care poti spune, in sfarsit: „Nu mai stiu cine sunt. Ma simt gol. Nu mai am chef de nimic.” Si sa auzi inapoi nu un „Ce?! Dar ai o viata atat de frumoasa!”, ci poate un simplu „Hai sa stam cu asta impreuna.”
Poate nu suna wow, dar e wow. Pentru ca uneori, cel mai vindecator lucru nu e o solutie, ci faptul ca cineva ramane langa tine in timp ce cauti. Fara presiune. Fara graba. Fara judecata.
Si nu, nu e nevoie sa ai o „problema grava” ca sa mergi la terapie. E suficient sa ai o neliniste care nu-ti da pace, o intrebare care nu-ti iese din cap, un sentiment ca traiesti pe jumatate. Sau, pur si simplu, sa vrei mai mult de la viata decat un program incarcat si zambete pe fuga.
Gata cu vorbele. E randul tau acum
Daca te-ai regasit in acest articol, ia-l ca pe un semn. Nu esti singur. Multi oameni „aparent bine” poarta in ei acest gol care nu se vede in poze, nu se aude in sedinte pe Zoom si nu se spune la cafea.
Poate ca nu e nimic in neregula cu tine. Poate ca, din contra, faptul ca simti golul spune ca in tine exista ceva foarte viu: o nevoie de sens, de autenticitate, de o viata care sa-ti apartina cu adevarat. Poate ca esti mai aproape de tine decat ai fost vreodata, tocmai pentru ca ai inceput sa te intrebi ce lipseste.
Si poate, doar poate, in loc sa te intrebi ce mai trebuie sa bifezi, e momentul sa te intrebi:
Ce am nevoie sa simt ca traiesc cu adevarat?
Nu e o intrebare usoara. Dar e o intrebare buna. Si chiar daca nu ai raspunsul acum, e ok. Ce-ar fi sa nu-l cauti singur?
Poate ca terapia e locul unde poti incepe sa cauti. Sau poate ca primul pas e sa vorbesti sincer cu cineva. Sau sa iei o pauza. Sau sa te plimbi fara casti, doar cu gandurile tale. Fiecare inceput arata altfel. Important e sa nu ramai blocat in „gol” crezand ca asa va fi mereu.
Asa ca ia-ti timp. Ia-ti spatiu. Si da-ti voie sa te intrebi:
Daca viata mea nu e despre a arata bine, ci despre a se simti bine – ce as face diferit, chiar de maine?
Daca ai ajuns pana aici, poate ca articolul asta ti-a pus pe ganduri. Poate ca te-ai regasit, macar putin, in una dintre descrieri. Si daca da, e ok. E chiar bine. Pentru ca disconfortul poate fi un inceput. Nu al panicii, ci al curiozitatii. Nu al fugii, ci al regasirii.
Ai voie sa nu stii. Ai voie sa nu te simti „implinit”. Si ai voie sa cauti altceva, altfel. Iar daca simti ca nu poti face asta singur, sa stii ca exista ajutor. Exista spatiu. Exista oameni care te pot insoti in cautarea asta.
Poate nu azi. Poate nu maine. Dar cand vei fi pregatit, sensul tau te va astepta. Nu pe raftul de sus, nu in like-uri, nu in agenda aglomerata. Ci in locurile alea simple si reale in care poti spune, fara teama: „Asta sunt eu. Si incep sa fiu ok cu asta.”
„Oamenii nu sunt niciodata atat de aproape de esec ca atunci cand au cel mai mare succes.” – Reinhold Niebuhr