Cand copiii devin „parintii” parintilor lor – despre inversarea de roluri emotionale
June 26, 2025
Dorinta de intimitate vs. frica de expunere
July 3, 2025Frica de abandon nu arata mereu ca in filme – nu vine cu lacrimi dramatice si implorari disperate. Nu e intotdeauna despre scene de despartire in ploaie sau mesaje lungi scrise la 2 dimineata. Uneori, e linistea in care te pierzi cand celalalt tace. E senzatia aceea ciudata ca s-a schimbat ceva, desi nimeni n-a spus nimic. Alteori, e zambetul fortat cu care spui „nu e nicio problema” in timp ce in tine se rupe ceva – o mica fisura in acel loc care spera sa fie iubit fara sa se micsoreze pentru asta.
E momentul in care primesti un „ok” sec si mintea ta deja construieste scenarii: „oare am spus ceva gresit?”, „oare se distanteaza?”, „s-a saturat?”. E o forma de alerta permanenta, ca si cum ti-ai trai relatiile cu o mana mereu pe frana si cealalta pe butonul de panica. Te simti mereu la limita pierderii – chiar si cand totul pare bine.
Poate nu plangi, nu tipi, nu ceri cu disperare sa fii iubit. Dar inlauntrul tau, ceva e mereu in priza. Incordarea aia fina, invizibila, dar constanta, care te face sa „verifici” mereu: ma mai vrei? E totul ok? Nu esti suparat, nu?
Teama aceea surda care sopteste ca dragostea celorlalti e un premiu pe care il poti pierde oricand. Ca daca nu esti atent, daca nu spui lucrurile perfect, daca nu te controlezi suficient… o sa ramai singur. Iar daca iubirea devine un premiu, inseamna ca tot timpul esti in competitie – cu fosta lui, cu fanteziile tale, cu orice greseala, cu oricine poate fi „mai bun” ca tine. Uneori, chiar si cu tine insuti.
In loc sa te poti odihni in relatia cu celalalt, ramai intr-o stare de hipervigilenta emotionala. Ca si cum ai fi intr-un interviu prelungit pentru rolul de „demn de iubit” si inca nu stii daca ai fost acceptat.
Si cel mai greu nu e sa simti frica. Ci sa o tii in tine, s-o maschezi, s-o transformi in glume, in diplomatie, in adaptare. Zambesti larg. Te prefaci ca nu-ti pasa. Iti spui ca exagerezi. Si totusi, in fiecare amanunt, cauti semne ca esti inca dorit. Ca esti inca ales.
Acest articol e pentru tine, daca:
• Ti s-a spus ca esti „prea sensibil”, „prea lipicios” sau „prea gelos”
• Te temi ca, daca esti sincer, o sa fii parasit
• Iti vine sa pleci din relatie cand devine prea importanta
• Te panichezi cand partenerul are nevoie de spatiu sau nu iti scrie cateva ore
• Ai relatii intense, dar instabile
• Eviti apropierea reala, desi tanjesti dupa ea
Ce este frica de abandon si cum apare
Frica de abandon nu e doar o frica de „a fi parasit”. E o senzatie adanca, greu de explicat, ca ceva rau se va intampla daca celalalt nu mai e acolo – fizic, emotional, simbolic. Ca fara „celalalt” nu mai esti intreg. Sau valid. Sau in siguranta. Nu e despre faptul ca ai ramas singur la masa intr-o zi – ci despre acel gol care apare in stomac, in piept, in voce, cand simti ca cineva important se indeparteaza.
Frica asta nu apare din senin. De obicei, e construita in timp, ca o casa veche ridicata din caramizi invizibile: gesturi reci, priviri ocolitoare, vorbe nespuse, absente nemarcate, reactii imprevizibile. Uneori, e suficient un parinte care n-a stiut cum sa raspunda la emotii. Sau o mama care era acolo fizic, dar pierduta in grijile ei. Sau un tata care spunea „te iubesc” doar cand luai premiul I.
Asa invatam, incet-incet, ca siguranta nu e constanta. Ca oamenii pot disparea oricand. Ca trebuie sa fii cuminte, amuzant, competent, discret, disponibil – orice, doar ca sa nu fii lasat deoparte.
Si atunci... apare strategia. Unii devin mici si invizibili – „mai bine sa nu deranjez”. Altii devin mari si puternici – „nu am nevoie de nimeni”. Si mai sunt cei care trimit cate 5 mesaje pe ora si apoi se simt prost ca au fost „prea insistenti”. (Spoiler: nu esti nebun, esti ranit.)
Frica de abandon e ca acel copil care se trezeste noaptea intr-o casa goala si nu stie daca cineva o sa se intoarca. Sau poate stie – dar s-a obisnuit cu ideea ca uneori, oamenii vin si pleaca fara sa spuna „pa”.
Dar partea buna e ca, desi nu ne alegem ranile, putem invata sa le tratam. Nu cu negare. Nu cu autosuficienta fortata. Ci cu rabdare, cu claritate, cu acel „hei, te vad si stiu ca doare” spus in relatii care vindeca – uneori chiar si in relatie cu sine.
Ce spun studiile
Frica de abandon nu e doar un „feeling ciudat”, ci un fenomen emotional bine documentat. Psihologii si cercetatorii din domeniul atasamentului au petrecut decenii incercand sa inteleaga de ce unii oameni simt ca le fuge pamantul de sub picioare cand celalalt nu raspunde la mesaj doua ore – iar altii isi vad linistiti de treaba.
John Bowlby, considerat parintele teoriei atasamentului, a sustinut ca experientele noastre timpurii cu ingrijitorii – felul in care am fost tinuti in brate, alinati sau lasati sa plangem – devin o harta relationala interna. Daca ai crescut cu un parinte prezent si predictibil, vei avea mai multe sanse sa simti siguranta si stabilitate in relatii. Dar daca afectiunea a venit cu intermitente, ai invatat ca iubirea trebuie ghicita, meritata, pastrata cu grija ca un ou Kinder in buzunar.
Mary Ainsworth, prin experimentul „situatia straina”, a observat ca unii copii, cand mama iese din camera, se panicheaza, plang, dar cand se intoarce, nu reusesc sa se linisteasca complet. Aceasta reactie e specifica stilului de atasament anxios – stil intalnit frecvent la adultii care simt frica de abandon chiar si in relatii relativ stabile.
Un studiu din Journal of Personality (2012) arata ca persoanele cu o schema puternica de abandon traiesc emotiile cu intensitate crescuta si au dificultati in reglarea emotionala. Cand simt ca se apropie o separare (reala sau imaginara), pot intra rapid intr-o spirala de ganduri negative si comportamente impulsive – de la supraanaliza pana la retragere sau conflict.
Peter Fonagy si Mary Target, prin lucrarile lor despre mentalizare, spun ca una dintre cauzele fricii de abandon e lipsa capacitatii de a reflecta asupra starilor mentale ale celorlalti si asupra propriilor trairi. Cand nu ai invatat in copilarie sa intelegi „ce se intampla in mintea mamei”, e usor ca, mai tarziu, sa interpretezi orice tacere ca respingere si orice distanta ca un pas spre despartire.
Terapia schemelor, dezvoltata de Jeffrey Young, identifica frica de abandon ca una dintre cele mai persistente „scheme maladaptative precoce”. Acestea sunt tipare emotionale formate devreme, care devin ca niste ochelari prin care vezi lumea. Daca lentila abandonului e activa, o sa simti mereu ca esti la un pas de a fi lasat, chiar si cand nu exista niciun indiciu real.
Pe scurt: nu ti se pare. E real. Creierul tau emotional a invatat candva ca iubirea e fragila – si face tot posibilul sa o pastreze, chiar si cu pretul linistii tale.
Intrebari si raspunsuri frecvente
1. De ce mi-e frica sa fiu parasit, desi nu mi s-a intamplat nimic „grav”?
Pentru ca „grav” nu inseamna intotdeauna vizibil. Abandonul poate fi emotional, nu doar fizic. Poate ai fost crescut intr-o familie unde nu se vorbea despre ce doare, unde iubirea se dadea cu portia sau unde ai invatat ca esti acceptat doar cand esti „cum trebuie”. Cand ti-e frica sa fii parasit, te parasesti tu primul – renunti la nevoi, la sinceritate, la tine, de teama ca ai fi „prea mult”.
2. E normal sa ma simt asa intr-o relatie care functioneaza bine?
Da. Frica de abandon nu tine cont de cat de echilibrat e partenerul tau – ci de rana pe care o porti. E ca si cum ai merge cu un picior in ghips: si daca terenul e drept, tot pasesti cu grija. Reactiile exagerate nu inseamna ca esti „nebun” – inseamna ca esti ranit si inca in defensiva.
3. De ce aleg parteneri indisponibili emotional?
Pentru ca familiarul pare mai sigur decat necunoscutul. Daca ai crescut cu ideea ca iubirea inseamna sa lupti pentru atentie sau sa astepti validare, o relatie calda si constanta poate parea plictisitoare sau chiar suspecta. In mod paradoxal, relatia sanatoasa poate activa mai multa anxietate decat cea disfunctionala.
4. Ce legatura are gelozia cu frica de abandon?
Gelozia este uneori o forma de autoaparare: „daca il controlez, poate nu ma paraseste”. Dar, in profunzime, vorbim despre aceeasi rana – teama ca nu esti suficient pentru a fi iubit si pastrat. Iar cand te simti inlocuibil, orice like pe Instagram pare un semn ca sfarsitul se apropie.
5. Pot sa am atat frica de abandon, cat si frica de apropiere?
Absolut. E una dintre cele mai frecvente combinatii. Te apropii cu speranta si te retragi cu frica. Cauti conexiune, dar cand devine reala, te sperii si vrei sa fugi. In cuvintele unui client: „Cand cineva se apropie prea mult, mi se pare ca-mi invadeaza lumea. Dar cand se retrage, simt ca nu mai am nicio lume.”
Cum se manifesta frica de abandon?
Frica de abandon nu are o singura forma. Nu vine mereu cu lacrimi si declaratii dramatice. Uneori, e tacuta, disciplinata si imbracata frumos. Alteori, e intensa si confuza, ca o alarma care suna prea tare si prea des, chiar si cand nu e foc.
Pentru unii, se manifesta prin hipervigilenta: ochiul mereu pe telefon, radarul emotional setat pe orice schimbare de ton, gest sau pauza prea lunga intre mesaje. Daca raspunsul vine cu 10 minute mai tarziu decat de obicei, deja se simte ca un abandon in miniatura.
Pentru altii, se traduce in nevoia constanta de reasigurare – „ma mai iubesti?”, „sigur esti bine?”, „nu te-ai suparat, nu?” – de parca afectiunea celuilalt ar putea disparea de la o zi la alta daca nu e reconfirmata la timp.
Frica asta mai apare si sub forma geloziei – uneori exagerate, alteori doar simtite si inghitite cu noduri – pentru ca orice apropiere a partenerului de altcineva poate parea o amenintare directa. Si nu e despre incredere. Ci despre teama ca nu esti suficient ca sa fii ales din nou... si din nou.
Exista si varianta mai subtila, mascata in „autonomie”:
• „Eu nu am nevoie de nimeni.”
• „Mai bine singur decat ranit.”
• „Nu ma implic prea tare, ca sa nu o iau razna daca dispare.”
Dar sub acest zid de „independenta” se ascunde acelasi ghem de frici: daca ma apropii prea mult, s-ar putea sa doară prea tare cand se termina. Asadar, mai bine pastrez distanta. Dar ghici ce? E tot frica de abandon, doar cu haina inversa.
Alte manifestari frecvente:
• Eviti conflictele ca sa nu strici relatia („mai bine tac decat sa plece”)
• Te retragi cand lucrurile devin prea serioase
• Spui „sunt bine” chiar si cand nu esti, doar ca sa nu deranjezi
• Alegi relatii cu oameni indisponibili emotional (pentru ca suna cunoscut)
• Faci pe plac mereu, sperand ca daca esti „perfect”, n-o sa fii parasit
Si da, uneori, trimiti trei mesaje la rand si apoi te simti vinovat. Alteori, te uiti la ultima conversatie si te intrebi daca n-ai spus ceva „gresit”. Sau iti vine sa spui „gata, plec” la primul semn de raceala – nu pentru ca vrei, ci pentru ca pare mai suportabil sa pleci tu, decat sa fii lasat.
Frica de abandon are multe voci. Unele tipa, altele soptesc. Dar toate spun, intr-un fel sau altul:
„Fa orice, dar nu ma lasa.”
Cum ajuta psihoterapia
Psihoterapia nu e un loc unde primesti „solutii rapide” la frica de abandon – dar poate fi primul spatiu in care n-o mai cari singur. E un context in care, treptat, poti intelege ce anume doare si de ce doare atat de tare.
Aici nu ti se spune ca exagerezi. Ca esti prea sensibil. Sau ca ar trebui „sa te calmezi”. Din contra – poti incepe, poate pentru prima oara, sa pui in cuvinte acele frici vechi, greu de explicat, dar atat de reale in corp si in ganduri.
Ce face, de fapt, psihoterapia?
– Te ajuta sa vezi cand frica de abandon preia controlul in relatii.
– Te sprijina sa intelegi de unde vine aceasta frica si cum s-a format.
– Iti ofera o relatie constanta, in care nu trebuie sa „meriti” acceptarea.
– Iti da spatiul sa testezi ce inseamna sa fii vazut si tinut in minte fara sa fii „perfect”.
Poate pentru prima data, cineva ramane acolo chiar si cand plangi, si cand taci, si cand te simti ridicol pentru ca „iar ti s-a parut ceva”. Si asta vindeca incet-incet acea parte din tine care a invatat ca iubirea e cu termen si conditii.
Nu e despre a scapa complet de frica. Nu e ca si cum, intr-o zi, te vei trezi si o sa spui: „Gata, am rezolvat-o!”. E mai degraba un proces prin care frica isi pierde din putere. Devine mai blanda, mai rar declansata, mai usor de inteles.
Si poate, intr-o zi, o sa te surprinzi gandind: „Da, imi e frica… dar nu mai fug. Si nici nu ma mai pierd pe mine ca sa pastrez pe altcineva.”
In loc de incheiere
Frica de abandon nu e o defectiune. Nu e ceva ce trebuie „reparat” sau ascuns cu grija, ca sa nu vada nimeni. E o rana relationala, adancita in timp, uneori atat de veche incat nici nu-i mai gasesti originea. Dar o simti. O simti cand cineva intarzie cu un raspuns. Cand o apropiere devine prea intensa. Cand, fara sa intelegi de ce, te simti brusc „prea mult” si „nu destul” in acelasi timp.
Poate ti s-a spus ca exagerezi. Ca esti prea sensibil. Ca trebuie sa fii mai puternic. Si atunci ai invatat sa taci. Sa zambesti. Sa faci pe plac. Sa fii „ok”, chiar si cand nu erai. Ai invatat sa te adaptezi atat de bine, incat ai pierdut pe drum cine esti si ce vrei, doar ca sa nu fii lasat singur.
Poate ca frica asta te-a facut sa alergi dupa iubire. Sau sa fugi de ea. Poate te-a tinut blocat in relatii in care ai fost invizibil. Sau poate nu te-ai apropiat de nimeni, convins ca oricum nu meriti sa ramai in viata cuiva. Poate ca ai construit o viata care arata bine pe dinafara, dar in care simti ca nimeni nu te cunoaste cu adevarat.
Si totusi…
Poate ca nu trebuie sa ramai prins in acest tipar.
Poate ca astazi, in relatiile tale, poti sa incepi sa alegi si altceva decat fuga, retragerea, sacrificiul.
Poate ca azi poti incepe sa te vezi si tu, asa cum ai fi avut nevoie sa te vada ceilalti.
Nu perfect. Nu fara frica. Dar cu rabdare.
Frica de abandon nu dispare intr-o zi. Dar se schimba atunci cand ii dai voie sa vorbeasca. Cand o privesti cu blandete, in loc sa o ingropi in tacere. Cand esti tu cel care ramane – langa tine.
Pentru ca, uneori, nu ceilalti trebuie sa ramana ca sa nu mai doara.
Ci tu.
Tu, cu toate partile tale sensibile, intense, contradictorii.
Tu, fara sa mai pleci din tine ca sa nu plece altcineva.
Tu, cu mainile goale, dar in sfarsit intinse spre viata, nu doar spre confirmare.
Poate o sa mai fie momente in care o sa simti acel gol. Dar nu vei mai fi singur cu el.
Si poate, intr-o zi, vei simti ca nu tot ce e frumos se termina.
Ca nu trebuie sa pleci primul ca sa te protejezi.
Si ca unele relatii – inclusiv cea cu tine – merita sa fie construite, chiar daca iti tremura mainile.
Daca simti ca a venit momentul sa intelegi mai bine aceasta frica si sa o lasi sa te conduca mai putin, te astept cu drag.