Despre procesul terapeutic – cum functioneaza si la ce sa te astepti
June 20, 2025
Cand copiii devin „parintii” parintilor lor – despre inversarea de roluri emotionale
June 26, 2025Te-ai intrebat vreodata de ce te simti vinovat cand suferi?
Te doare ceva. Poate o durere usoara, poate o durere surda, lunga. Dar in loc sa o traiesti, in loc sa o lasi sa existe, te trezesti spunandu-ti: „Dar altii o duc mai rau. Eu ce motive am sa ma plang? Altii au pierdut parinti, case, tari. Eu... doar m-am certat cu cineva si m-a durut.”
Si te rusinezi. Iti inabusi tristetea. Te compari. Si, incet-incet, te deconectezi de tine insuti.
Pentru ca nu te simti indreptatit sa suferi.
Acest articol e pentru tine, daca:
• Ti s-a parut vreodata ca exagerezi cu suferinta ta.
• Ai evitat sa vorbesti despre ce simti pentru ca... „nu e atat de grav”.
• Te-ai simtit vinovat ca te doare ceva in timp ce prietenii tai trec prin drame „mai mari”.
• Iti spui des „altii au probleme reale, eu n-ar trebui sa ma plang”.
Ce este vinovatia emotionala si cum ajungem sa o traim?
Vinovatia emotionala e acel moment in care te simti prost... ca te simti prost. Nu pentru ca ai ranit pe cineva, nu pentru ca ai facut ceva gresit, ci doar pentru ca... simti ceva ce nu „ar trebui” sa simti.
E ca si cum ai fi la o petrecere, dar in loc sa dansezi, stai intr-un colt cu un pahar de anxietate in mana si te intrebi: „Oare ceilalti se uita urat la mine pentru ca nu sunt suficient de fericit?”
Aceasta forma subtila de autocenzura apare adesea cand ne confruntam cu suferinte care par „minore” in raport cu ce vedem in jur. Daca n-am pierdut pe cineva, daca nu suntem in razboi, daca nu ne-a dat nimeni afara din casa, atunci... ne simtim vinovati ca indraznim sa fim tristi, furiosi, epuizati sau pur si simplu „fara chef”.
Poate suna absurd, dar functionam uneori dupa o logica secreta, de tipul:
• „Daca altii trec prin drame reale, eu ar trebui sa tac.”
• „Daca viata mea nu e un dezastru, n-am voie sa am emotii negative.”
• „Daca nu pot dovedi ca am suferinta validata social, atunci sigur doar ma plang inutil.”
Aceasta e vinovatia emotionala: cand transformam suferinta in vina, in loc s-o transformam in grija fata de noi.
Si da, apare devreme. Uneori in copilarie, cand ni se spune:
– „Plangi? Tu stii ce greu a fost pentru mine cand eram de varsta ta?”
Sau:
– „Hai, lasa plansul, ca nu s-a intamplat nimic!”
(Spoiler: s-a intamplat. In tine.)
Pe masura ce crestem, incepem sa preluam vocea asta si sa ne spunem singuri:
– „Hai, ca nu e mare lucru.”
– „Ti-e greu? Ce-ar trebui sa spuna cei care chiar o duc rau?”
Si, pentru ca vorbim de vocea critica din capul nostru...
Un exemplu amuzant ar fi asa: iti vine sa plangi intr-o zi proasta, si mintea ta zice:
„Alo, sunt vocea ratiunii. Opreste lacrimile, ca mai e si lumea care sufera in documentarele de pe Netflix!”
E ca si cum ai avea in creier o combinatie intre contabila emotionala si managerul de criza, care spune:
– „Scuze, azi nu avem fonduri pentru tristete. Bugetul s-a dus la cineva cu probleme mai mari. Va rugam reveniti cand aveti o justificare mai solida.”
Dar realitatea e ca emotiile nu se triaza la granita dupa gravitate. Tristetea nu are nevoie sa ceara viza ca sa existe. Iar frustrarea, singuratatea, teama sau dezamagirea nu asteapta confirmare din partea ONU ca sa fie reale.
Asadar, vinovatia emotionala apare cand ne negam emotiile pentru ca le consideram nejustificate in raport cu altele mai „grele”. E un soi de „politie emotionala interna” care ne amendeaza pentru... umanitate.
Dar vestea buna e ca acea politie emotionala poate fi concediata. Cu blandete, cu rabdare, cu un strop de terapie si – uneori – cu o gluma buna.
Ierarhizarea suferintei – o capcana subtila
Ai avut vreodata o durere despre care te-ai gandit: „Nu e destul de grava ca sa conteze”?
Poate ai plans dupa o despartire, dar in timp ce plangeai te certai pe dinauntru:
– „Doamne, chiar sufar pentru asta? Altii trec prin divorturi, pierderi, boli… iar eu sufar pentru un mesaj vazut si neaprobat?”
Asa incepe ierarhizarea suferintei – acel obicei aproape reflex de a compara durerea ta cu a altora, ca si cum ar exista o scara oficiala, cu unitati de masura clar definite:
• Moartea unei persoane dragi = 10 pe scara suferintei
• Divort = 9
• Despartire de cineva cu care n-ai apucat sa fii „oficial” = 5 (sau 3, daca nici macar n-ati apucat sa va puneti poza de cuplu pe Instagram)
• „Mi-a zis ca nu mai poate vorbi cu mine pentru ca 'nu e momentul'” = 1, cu mentiunea 'nu ai voie sa plangi, ca n-ati fost nici macar impreuna, doar te-ai atasat de o proiectie'.
Dar psihicul uman nu functioneaza asa. Durerea nu se masoara in logica matematica, ci in impact emotional. Ce e un „5” pentru tine poate fi un „10” pentru altcineva. Iar faptul ca altcineva sufera nu face suferinta ta mai mica – la fel cum faptul ca altcineva rade nu te face automat mai vesel.
Un exemplu simplu: imagineaza-ti doi oameni care se lovesc la degetul mic de picior. Primul zice „au!”, al doilea se tranteste pe canapea, injura si isi aduce aminte de toate dramele vietii. E acelasi impact fizic, dar experienta emotionala e complet diferita. De ce? Pentru ca fiecare vine cu un bagaj diferit. Cu istoria lui. Cu sensibilitatile lui.
Ierarhizarea suferintei este o capcana subtila pentru ca pare rezonabila.
Ne spunem: „Nu ma mai gandi atat, ca sunt oameni in razboi. Concentreaza-te pe ce e bine.”
Si da, uneori ajuta. Ne da perspectiva. Ne aduce recunostinta.
Dar cand devine o forma de invalidare emotionala constanta, se transforma in mecanism de auto-abandon.
Pentru ca, fara sa ne dam seama, ajungem sa credem ca:
• doar suferintele foarte mari merita atentie;
• doar traumele majore justifica terapia;
• doar durerile „vizibile” sunt reale.
Restul? „Lacrimi de rasfat”. „Sensibilitati.” „Prea multa introspectie.”
Asta e si motivul pentru care atatia oameni spun:
– „Nu m-am dus la terapie, ca nu am o problema grava.”
– „Sunt altii mai afectati ca mine, nu ma pot plange.”
– „N-am trecut prin ceva atat de dramatic incat sa cer ajutor.”
Dar ghici ce?
Terapia nu e doar pentru cei care au trecut prin razboaie, pierderi si tragedii.
E si pentru cei care simt ca s-au pierdut pe drum. Care au emotii nedefinite, dar apasatoare. Care simt un gol pe care nu-l pot numi, dar il simt apasator.
Si da, e si pentru cei care plang in baie dupa un mesaj lasat pe „seen”.
Pentru ca nu conteaza marimea dramei. Conteaza cum a atins ea inima ta.
Ce spun studiile
Sa clarificam un lucru de la inceput: psihologii chiar s-au uitat serios la ce se intampla cand oamenii isi compara suferinta. N-a fost doar o discutie la cafea gen „tu cat ai suferit pe o scara de la 1 la ‘nu mai pot’?”
Cercetarile arata ca validarea emotionala este esentiala pentru sanatatea mintala, iar lipsa ei – inclusiv atunci cand ni se pare ca „nu avem voie” sa suferim – are efecte directe asupra starii noastre psihice si fizice.
Un studiu din Emotion (2016), realizat de echipa lui Brett Ford, a descoperit ca persoanele care incearca in mod constant sa controleze sau sa respinga emotiile negative – pentru ca le considera „nejustificate” sau „prea mici” – ajung, paradoxal, sa simta acele emotii mai intens si mai frecvent.
Cu alte cuvinte: cu cat te fortezi mai mult sa nu fii trist, cu atat te afunzi mai mult in tristete.
Negarea nu vindeca. Doar impacheteaza suferinta intr-o cutie mai frumoasa si o pune sub pat. Dar tot acolo e. Si tot te impiedici de ea.
Un alt studiu publicat in Journal of Social and Clinical Psychology (2012) a aratat ca persoanele care isi valideaza propriile trairi, indiferent de contextul extern, au o capacitate mai buna de autoreglare emotionala si sunt mai reziliente in fata stresului. Cu alte cuvinte, nu devii mai slab daca recunosti ca te doare – devii mai puternic pentru ca stii sa te porti cu tine ca un aliat, nu ca un dusman.
Mai mult decat atat, psiholoaga Kristin Neff – cunoscuta pentru cercetarile despre autocompasiune – a demonstrat ca practica blandetii fata de sine duce la reducerea vinovatiei toxice si la cresterea motivatiei sanatoase.
Adica nu te lenevesti daca te tratezi cu intelegere – dimpotriva. Cand nu te mai biciuiesti emotional, ai mai mult spatiu sa te ridici si sa faci ceva bun pentru tine.
Si da, exista si un nume pentru obiceiul de a compara propria suferinta cu a altora: comparatie descendenta. Termenul vine din psihologia sociala si desemneaza tendinta de a ne compara cu persoane aflate in situatii „mai rele” pentru a ne simti mai bine.
Pe termen scurt, poate functiona – gen: „macar eu nu sunt in mijlocul unei furtuni cu grindina emotionala, ci doar ploua un pic”.
Dar pe termen lung, duce la inhibarea trairilor autentice, la minimalizarea suferintei si la amanarea cautarii de sprijin.
Asadar, studiile ne spun clar:
• Emotiile care nu sunt ascultate nu dispar.
• Suferinta comparata nu devine mai mica, doar mai rusinoasa.
• Iar validarea – chiar si cand pare „banala” – e un act de igiena emotionala.
Cum zicea si o pacienta intr-un jurnal de terapie (citat preluat cu permisiune si cu un strop de ironie):
„Cand mi-e rau si imi zic ‘altii o duc mai rau’, ma simt fix ca atunci cand mi-e foame si imi zic ‘altii n-au ce manca’. Da, e adevarat. Dar mie tot imi chioraie stomacul.”
Intrebari frecvente (pe care ni le punem in minte, dar nu recunoastem)
„Daca ceilalti o duc mai rau, nu ar trebui sa fiu recunoscator in loc sa ma plang?”
Desigur ca recunostinta e importanta – dar nu e menita sa anuleze ce simti.
Recunostinta si suferinta pot coexista. E ca si cum ai spune:
– „Am o umbrela, deci n-ar trebui sa simt ca ploua.”
Ba da, ploua! Poti fi recunoscator ca ai umbrela, si totusi sa simti frigul si umezeala.
„Dar nu e egoist sa ma gandesc la suferinta mea cand altii trec prin tragedii reale?”
Egoismul inseamna sa nu te intereseze deloc prin ce trec altii. Nu sa ai grija de tine.
De fapt, atunci cand iti acorzi atentie si intelegere, esti mai disponibil emotional si pentru ceilalti.
Altfel spus: nu e nevoie sa te arzi ca sa aprinzi o lumanare pentru cineva.
„Am avut o zi proasta, dar nu am un motiv serios. Exagerez?”
Nu. Daca ziua ta a fost grea pentru tine, e suficient. Nu trebuie sa treci printr-un eveniment major ca sa te simti coplesit.
Uneori, lucrurile marunte se aduna si apasa mai tare decat un eveniment singular.
Un psiholog ar putea spune: „microtraumele au macroefecte”. Un om obosit ar spune: „m-am impiedicat de o carpa pe jos si am plans 10 minute”. Si amandoua sunt valide.
„Ce rost are sa merg la terapie pentru o suferinta ‘mica’? N-ar fi mai bine sa las locul altora?”
Nu e un spital cu paturi limitate. Terapia nu functioneaza pe principiul „cine sufera mai tare intra primul”.
E ca si cum ai spune: „Nu merg la dentist cu o carie, ca poate vine cineva cu toata dantura distrusa si n-as vrea sa-i iau locul.”
Realitatea e ca, daca mergi cand durerea e „mica”, o poti intelege si ingriji inainte sa devina insuportabila.
„Mi-e rusine ca sufar pentru ceva ‘nesemnificativ’.”
Rusinile mari incep cu rusini mici. Si suferinta nu are eticheta de pret ca sa stabilesti daca merita sau nu compasiune.
Daca te doare, atunci e important. Punct.
„Dar daca plang si nu ma mai opresc?”
Aceasta este una dintre cele mai comune temeri. Si stii ce se intampla, in realitate? Oamenii plang. Si apoi se opresc.
Lacrimile nu vin cu abonament nelimitat. Dar daca nu le lasi sa curga, le tii in tine ca pe o supa fierbinte intr-un termos. O porti cu tine peste tot – si din cand in cand explodeaza.
„De ce ma afecteaza atat de tare ceva atat de mic?”
Pentru ca acel „ceva mic” a atins un loc mare din tine.
Poate a reactivat o rana veche. Poate ti-a aratat ca ai nevoie de mai multa grija, odihna sau validare.
Sau poate esti doar... om. Iar oamenii nu functioneaza pe baza de logica pura. Nu suntem roboti care evalueaza impactul emotional dupa Excel.
Un moment amuzant – ca sa respiram impreuna
Cineva a spus odata pe internet: „Ma simt vinovat ca ma plang... in timp ce stau pe canapea, cu ciocolata in brate si serialul preferat pornit. Dar sa stiti ca plang cu subtitrari!”
Asta e realitatea emotionala pentru multi dintre noi. Plangem, dar in soapta. Cu o mana pe telecomanda si alta pe autocritica.
Cum ajuta psihoterapia?
Daca ai ajuns pana aici, poate inca te intrebi: „Chiar e nevoie sa vorbesc cu cineva despre asta? E doar o suferinta mica…”
Tocmai aici intervine psihoterapia. Nu ca sa-ti spuna ca ai probleme mari, ci ca sa te ajute sa intelegi ca nu trebuie sa fie ‘mari’ ca sa conteze.
In terapie, ai parte de ceva rar si valoros:
un spatiu in care nu esti comparat cu nimeni, nu esti grabit sa-ti revii si nu esti corectat pentru ce simti.
E locul in care poti spune:
– „Ma doare, dar nu stiu de ce.”
Si sa ti se raspunda:
– „Hai sa aflam impreuna.”
Psihoterapia te poate ajuta:
• sa scoti la suprafata ceea ce ai invatat sa ascunzi, fara sa te simti slab sau exagerat;
• sa intelegi ca emotiile tale nu au nevoie de aprobare publica, ci de prezenta ta constienta si blanda;
• sa renunti la vocea critica interioara care te cearta ca simti ceva;
• sa te asculti cu adevarat, fara graba, fara „ar trebui sa fiu deja bine”.
Terapia nu e despre „rezolvarea” unei drame.
E despre relatia ta cu tine insuti, inclusiv in momentele in care ai doar un nod in gat si nu stii ce nume sa-i dai.
E despre a invata ca nu esti singur cu ceea ce simti.
Si ca, uneori, simplul fapt ca cineva e acolo, langa tine, cu empatie si rabdare, poate fi suficient cat sa iti dai voie sa respiri din nou.
Cum spunea Irvin Yalom:
„Vindecarea vine din relatia terapeutica, nu doar din tehnica.”
Iar in acea relatie, durerea ta – fie ea mare, mica, veche sau proaspata – isi gaseste locul. Fara sa fie masurata, comparata sau respinsa.
In loc de concluzie: Nu esti intr-un concurs de suferinta
Nu trebuie sa astepti ca viata sa te loveasca in plin ca sa meriti sa fii ascultat.
Nu trebuie sa ajungi la capatul puterilor ca sa ai voie sa ceri ajutor.
Nu trebuie sa suferi cel mai mult ca sa suferi cu sens.
Poate azi ai avut o zi grea. Poate te-ai simtit coplesit din motive care par mici in ochii altora. Dar in tine, nu au fost mici. Au apasat exact acolo unde era deja sensibil.
Si poate ca ai simtit ca trebuie sa te aduni repede, sa nu deranjezi, sa nu te plangi.
Dar vreau sa stii ceva simplu si esential: nu e nevoie sa justifici ce simti.
Ai voie sa fii obosit. Ai voie sa te doara. Ai voie sa nu mai poti.
Chiar si daca nu ai o explicatie. Chiar si daca ai viata „buna” pe hartie.
Chiar si daca altii par sa o duca mai rau.
Pentru ca nu e un concurs.
Pentru ca nu exista podium al suferintei.
Exista doar oameni – cu inimi care bat si uneori se frang. Cu zile care par normale, dar dor. Cu doruri fara nume si cu lacrimi pe care le tin in gat, nu pentru ca nu le-ar merita, ci pentru ca n-au invatat ca au voie.
Ai voie sa simti.
Ai voie sa spui „mi-e greu”.
Ai voie sa ceri prezenta, sprijin, blandete.
Chiar si cand nu e „atat de grav”.
Chiar si cand nu stii ce sa spui exact.
Uneori, tot ce ai nevoie e ca cineva sa te priveasca fara sa te compare, sa te asculte fara sa te corecteze si sa-ti spuna, simplu:
„Esti ok. Si ce simti... conteaza.”