Cand fuga devine dependenta – De ce tot mai multi adolescenti apeleaza la droguri sau alcool
May 29, 2025
Generatia hiperconectata, dar deconectata – Ce se intampla cu copiii crescuti in era digitala?
June 5, 2025Educatia emotionala care lipseste – De ce nu stim sa vorbim despre ce simtim si ce pret platim
Te-ai intrebat vreodata de ce e atat de greu sa spui ce simti, chiar si celor apropiati? Sau de ce, cand copilul tau pare ca s-a transformat peste noapte intr-o tornada de frustrari si replici acide, nu stii de unde sa-l apuci – la propriu si la figurat?
Tragi aer in piept, numeri in gand pana la zece (sau o suta), si-ti spui ca poate e doar o faza. Dar adevarul e ca, de multe ori, ne uitam la copiii nostri si vedem in ei ceva familiar: pe noi. Nu cum suntem acum, ci cum am fost candva. Copii care simteau lucruri mari, dar nu stiau cum sa le exprime. Care plangeau si erau certati. Care tipau si erau pedepsiti. Care se inchideau in ei si nimeni nu batea la usa aceea interioara.
Asa ca ajungem adulti si ne trezim ca avem emotii... dar nu stim ce sa facem cu ele. E ca si cum ai avea o trusa de scule, dar nicio idee despre ce se repara cu ele. (Spoiler: nu toate emotiile se „repara”. Unele se simt. Atat. Si e ok.)
Si apoi avem copii. Si dintr-odata ni se cere sa fim si parinti, si terapeuti, si detectivi emotionali, si traductori de suspine. Copilul vine suparat de la scoala, arunca ghiozdanul intr-un colt si tranteste usa. Prima reactie? „Ce-i cu tine?” Raspunsul? „Nimic!” (Clasic.) Si din acest „nimic” se naste un intreg univers emotional pe care, daca nu stim sa il navigam, il vom lua personal sau il vom ignora. Iar copiii nostri invata, asa cum am invatat si noi, ca e mai bine sa taci decat sa simti.
Problema nu e ca nu vrem sa ne intelegem copiii. Ci ca vorbim limbi emotionale diferite.
Si nu pentru ca suntem incapabili, ci pentru ca nimeni nu ne-a invatat cum. Nici pe noi, nici pe ei. Exista scoli pentru matematica, biologie, chimie, dar nu exista scoala pentru „cum sa-mi ajut copilul cand e coplesit de emotii si nu vrea sa vorbeasca despre ele, dar in mod clar imi arunca semnale de S.O.S. emotionale sub forma de crize de plans sau replici cu usi trantite”.
Multi dintre noi am crescut cu ideea ca "daca nu vorbesti despre ceva, nu exista", sau ca "emotiile sunt o slabiciune". Asa ca atunci cand copilul nostru vine si spune „mi-e frica”, ne grabim sa-l linistim: „n-ai de ce sa-ti fie frica”. Cand spune „sunt trist”, raspundem automat: „hai, nu mai fi trist”. Intentia e buna – vrem sa-i protejam. Dar mesajul pe care il primesc este ca ceea ce simt nu e important sau ca trebuie sa se simta altfel decat se simt. Incep sa se indoiasca de propriile trairi. Si, in timp, invata sa le ascunda.
Cum sa-i invatam pe copii ce nu am invatat nici noi?
Adevarul e ca, daca nu am fost ghidati in lumea emotiilor, vom merge prin ea ca printr-o padure cu ceata: atent, nesigur, uneori rataciti. Si da, e greu. Dar nu imposibil. Si niciodata prea tarziu.
„Emotiile pe care nu le exprimam nu mor. Ele sunt ingropate de vii si revin mai tarziu, in forme mai urate.” – Sigmund Freud
Poate n-am primit educatie emotionala cand eram copii. Poate ne-a fost rusine sa plangem, frica sa cerem, greu sa spunem „am nevoie de tine”. Dar acum avem sansa sa invatam. Pentru noi. Si pentru copiii nostri.
Acest articol e pentru tine, daca:
• Ti se pare greu sa vorbesti despre ce simti fara sa te simti stangaci, vinovat sau slab.
• Ai crescut intr-un mediu in care emotiile nu se discutau, doar se ignorau sau se sanctionau.
• Ai copii si nu stii cum sa le gestionezi emotiile, mai ales cand tu insuti nu stii ce simti uneori.
• Simti ca explodezi din nimic si nu intelegi de ce.
• Te simti deconectat de partenerul sau partenera ta, desi "va iubiti".
• Ai avut vreodata senzatia ca nimeni nu te intelege si ca nici tu nu stii exact ce se intampla cu tine.
• Vrei sa devii mai prezent, mai conectat si mai constient in relatiile tale.
Ce nu invata copiii la scoala (si uneori nici acasa)
La scoala invatam formule, teoreme si date istorice. Invatam cum sa analizam un text literar, cum sa scriem un eseu argumentativ si cum sa facem un proiect PowerPoint. Dar foarte rar – ca sa nu spunem aproape niciodata – invatam sa spunem: „Ma simt respins.”, „Sunt trist si nu stiu de ce.”, „Mi-e frica sa nu te pierd.”
Nu exista manual pentru „Cum sa-ti exprimi furia fara sa ranesti” sau „Cum sa ramai calm cand simti ca explodezi”. Nimeni nu ne-a dat note pentru ca am fost empatici, pentru ca am ascultat fara sa intrerupem, pentru ca am stiut cand un coleg are nevoie de sprijin si nu de sfaturi. Dimpotriva, cand un copil plange sau e furios, reactia sistemului – si uneori si a adultilor din jur – este sa „corecteze comportamentul”, nu sa inteleaga emotia.
La scoala se aplauda „copilul cuminte”. Cel care nu deranjeaza. Care sta in banca. Care tace. Care invata. Si, eventual, care zambeste frumos la serbare. Dar daca acel copil este de fapt coplesit de anxietate? Daca tace nu pentru ca e linistit, ci pentru ca ii e rusine sa spuna ca e trist? Daca zambeste pentru ca a invatat ca, daca plange, deranjeaza?
Emotiile neexprimate nu dispar. Se aduna. Ca vasele nespalate. Ca notificarile de pe telefon. Ca rufele din cosul de haine murdare. Si la un moment dat... poc! O criza de furie. Un episod de anxietate. O depresie adolescentina „din senin”.
Si acasa, lucrurile nu sunt cu mult diferite. Nu pentru ca parintii nu vor sa fie buni – ci pentru ca nici ei nu au invatat altfel. Multi adulti de azi au crescut cu ideea ca „barbatii nu plang” si ca „fetele dragute nu se enerveaza”. Ca vulnerabilitatea e o slabiciune, ca emotiile trebuie controlate (a se citi: ascunse), si ca daca nu spui ce simti, te protejezi.
Dar cand un copil spune „sunt furios”, el nu face o greseala. Face un pas spre conectare. Iar cand reactionam cu „nu ai de ce sa fii furios”, nu facem decat sa-i spunem: „ce simti nu e valid”. In timp, copilul invata sa nu mai simta – sau, mai rau, sa simta, dar sa nu mai spuna.
„Cand ne este frica sa simtim, ne construim ziduri. Dar zidurile nu fac diferenta intre suferinta si bucurie. Tin afara tot.”
Si uite asa, ajungem adulti care nu stim sa spunem ce simtim. Sau o spunem prea tarziu. Sau prea tare. Sau in cel mai prost moment posibil. Pentru ca nu stim altfel. Pentru ca nu ni s-a aratat. Pentru ca nu ni s-a dat voie. Si pentru ca nu ni s-a spus niciodata ca a simti e normal. E uman. E sanatos.
Legatura dintre absenta alfabetizarii emotionale si comportamentele extreme
Cand nu stim ce simtim, nu dispare nimic. Nu se evapora tristetea doar pentru ca o ignoram. Nu dispare furia doar pentru ca o inabusim cu un zambet fals. Si nu se vindeca frica doar pentru ca ne convingem ca „n-avem de ce sa ne temem”. Emotiile nemarturisite se transforma. Nu in poezie, ci in simptome.
Si mai ales, se transforma in comportamente.
Copilul care face crize de furie la fiecare „nu” poate fi un copil care nu stie cum altfel sa spuna ca se simte singur, neinteles sau coplesit.
Adolescentul care pare ca vrea doar sa-ti faca in ciuda cu atitudinea lui de „nu-mi pasa de nimic” s-ar putea sa fie, de fapt, un adolescent care nu stie cum sa puna in cuvinte haosul emotional in care traieste.
Adultul care se enerveaza brusc in trafic, care se descarca pe partener sau care se inchide complet cand e intrebat „ce simti?” nu este neaparat un om rau, ci unul fara o harta emotionala clara.
Cand nu stim sa exprimam, exprimam prin reactii.
Este exact ca in filmele cu detectivi: daca nu poti prinde hotul (emotia reala), ramai cu paguba (comportamentul haotic). Si paguba emotionala e reala: conflicte, singuratate, sentimentul de neintelegere, retragere, dependente, epuizare, burnout emotional.
Ce spun studiile?
Un studiu publicat in Emotion (2017) a aratat ca persoanele care isi pot identifica si verbaliza emotiile – proces numit labeling emotional – au o capacitate mai mare de reglare emotionala si prezinta mai putine comportamente impulsive. In schimb, reprimarea emotionala frecventa este asociata cu stres cronic, tulburari de anxietate si depresie.
Un alt studiu, din Journal of Adolescent Health (2014), arata ca adolescentii care nu au deprinderi de exprimare emotionala si nu beneficiaza de sprijin emotional constant sunt mai predispusi la consum de substante, comportamente riscante si dificultati relationale.
Si mai e un fenomen interesant numit alexitimie – un termen care suna a diagnostic dintr-un serial medical, dar care, in realitate, descrie ceva surprinzator de comun: dificultatea de a recunoaste, intelege si exprima propriile emotii.
Persoanele cu un nivel ridicat de alexitimie nu sunt lipsite de emotii – dimpotriva, uneori simt atat de intens incat devine coplesitor. Problema e ca nu stiu ce simt si de ce. In loc sa spuna „sunt anxios”, spun „ma doare stomacul”. In loc de „sunt furios pe tine”, spun „ma simt obosit si iritat, nu stiu de ce”. Tristetea se traduce in apatie, frica in evitari, furia in taceri lungi si tensionate.
Este ca si cum ai avea o orchestra interioara care canta pe patru voci, dar fara un dirijor. Toata lumea canta, dar nu stii ce melodie ar trebui sa iasa. Iar ceilalti, care te asculta, nu stiu daca e jazz, rock sau colind trist.
Intr-o relatie, o persoana cu tendinte alexitimice poate parea rece, distanta sau chiar dezinteresata. In realitate, sufera – dar nu are acces la propriile emotii pentru a le procesa si a le impartasi. Cand partenerul intreaba: „Ce simti acum?”, raspunsul e adesea: „Nu stiu.” Sau si mai clasic: „Nimic.”
Nu e nepasare. E necunoastere. E lipsa unui vocabular emotional. E rezultatul anilor in care emotia nu a fost ascultata, incurajata sau validata.
Alexitimia poate avea radacini adanci in istoria personala – traume timpurii, relatii de atasament nesigure, contexte in care exprimarea emotionala era privita drept periculoasa sau inutila. Copilul care nu avea voie sa planga ajunge adultul care nu mai simte cand e trist. Sau simte, dar corpul si comportamentul ii sunt singurele canale de comunicare.
De exemplu:
• Se enerveaza din senin cand simte presiune, dar nu isi da seama ca, de fapt, are nevoie de o pauza si nu stie cum sa ceara ajutor.
• Se retrage complet in situatii emotionale intense, nu pentru ca nu-i pasa, ci pentru ca nu stie ce sa faca cu tot ce simte.
• Are reactii disproportionate, pentru ca emotiile au stat „in asteptare” prea mult timp si izbucnesc toate odata, ca o sticla de suc agitat.
Vestea buna? Nu e o condamnare pe viata. Vocabularul emotional se poate invata. Chiar si la 30, 40 sau 70 de ani. La fel cum inveti o limba straina: cu rabdare, expunere, exercitiu si, ideal, cu cineva care te asculta si te insoteste fara judecata.
In terapie, exact asta se intampla: inveti sa pui cuvinte pe senzatii, pe trairi vagi, pe „ceva-ul” acela care ti se tot aseaza in piept si nu stii cum sa-l scoti afara.
„Poti stapani doar ceea ce poti intelege. Si poti intelege doar ceea ce poti numi.”
Adica nu e ca nu simt. Simt, dar nu stiu cum sa zic. Si cand nu stiu cum sa zic, zic altfel: tipand, fugind, blocandu-ma.
Intrebari si raspunsuri frecvente
De ce nu pot vorbi despre ce simt, chiar si cu persoanele apropiate?
Pentru ca nu ai fost invatat cum sa faci asta. Nimeni nu ne-a luat de mana in copilarie sa ne spuna: „Hai sa vedem ce e cu nodul acela din gat” sau „Mi se pare ca esti suparat, dar nu stii cum sa exprimi asta. E in regula, hai sa incercam impreuna.” Cel mai probabil ai auzit replici precum: „Nu mai plange”, „Nu te prosti”, „Ce motiv ai sa fii trist?” sau clasicul „Esti baiat, nu plangi!” Asa ca acum, cand vine vorba sa vorbesti despre ce simti, te simti ca un turist care incearca sa citeasca un meniu in japoneza: ceva intelegi, dar parca nu vrei sa risti sa comanzi caracatita cruda emotionala.
Este tarziu sa invat acum sa vorbesc despre emotii?
Deloc. Daca poti citi aceste randuri si sa recunosti macar o emotie in tine (in afara de „foame”), esti pe drumul cel bun. Alfabetizarea emotionala nu are termen de valabilitate si nu expira la 18 ani. Creierul tau e capabil sa invete, sa reorganizeze informatii si sa creeze noi conexiuni neuronale toata viata. Iar relatiile pot deveni mai calde si mai profunde oricand decizi sa le hranesti cu sinceritate emotionala.
Daca incep sa vorbesc despre ce simt, nu devin prea vulnerabil?
Vulnerabilitatea a fost asimilata gresit cu slabiciunea. In realitate, vulnerabilitatea e o superputere subtila. Nu inseamna sa-ti versi toata viata emotionala la primul stranger de mana, ci sa ai curajul sa spui adevarul despre tine – cu blandete si asumare. Sa recunosti: „Sunt suparat si am nevoie de sprijin”, in loc de „Lasa-ma in pace, n-am chef de nimic.”
Brené Brown spunea foarte frumos: „Vulnerabilitatea este leaganul curajului, al inovatiei si al conectarii autentice.” Si, desi suna poetic, este si extrem de practic. Oamenii se apropie atunci cand simt ca nu trebuie sa joace un rol. Iar vulnerabilitatea deschide exact aceasta usa.
De ce e important sa recunosc si emotiile negative?
Pentru ca emotiile negative nu sunt defecte de fabricatie. Sunt sisteme de alarma interioara. Tristetea ne spune ca am pierdut ceva important. Furia ne arata ca o limita a fost incalcata. Frica ne semnaleaza un pericol – real sau imaginar. Toate aceste emotii sunt valoroase si ne ajuta sa ne intelegem mai bine pe noi insine si lumea in care traim.
Negarea lor nu le face sa dispara. Doar le impinge in subteranul psihicului, de unde vor iesi, garantat, in cele mai nepotrivite momente: cand tipi la copilul tau pentru ca a varsat laptele (dar, in realitate, esti frustrat de 5 zile de oboseala emotionala), sau cand plangi la reclama cu cainele pierdut, dar de fapt ti-e dor de cineva cu care nu mai vorbesti.
Ce fac daca ceilalti nu ma inteleg cand incep sa vorbesc despre ce simt?
E o intrebare foarte buna. Schimbarile reale incep adesea cu disconfort. Cand tu incepi sa vorbesti despre emotii intr-un context unde nimeni nu o face, poti fi intampinat cu uimire, ironie sau neintelegeri. E normal. Dar nu e un semn ca faci ceva gresit – ci ca esti pionier emotional in relatia respectiva.
Oamenii au nevoie de timp sa se adapteze la ceva nou. Uneori vor spune „Acum te-ai apucat de terapii si simtiri?”, alteori vor parea incurcati. Ramai calm. Vorbeste sincer. Pastreaza contactul cu ce simti. Cei care conteaza vor invata alaturi de tine. Iar cei care nu vor – poate nu sunt oamenii langa care poti fi autentic.
Cum pot sa-mi ajut copilul sa isi exprime emotiile, daca eu nu stiu cum sa fac asta pentru mine?
Raspunsul sincer? Incepi cu tine. Copiii invata emotional nu din discursuri, ci din model. Daca te aud spunand „Sunt obosit si putin frustrat azi, asa ca o sa-mi iau cateva minute sa ma linistesc”, invata ca e in regula sa simti si sa ai grija de tine. Daca vad ca iti ceri scuze cand ridici tonul si ca vorbesti despre emotii fara rusine, vor invata ca nu e periculos sa fii vulnerabil.
Nu trebuie sa fii un parinte perfect. Doar sa fii disponibil emotional. Sa fii dispus sa spui: „Nu stiu cum sa vorbesc despre asta, dar vreau sa invat. Poate invatam impreuna.” Aceasta e o lectie care valoreaza mai mult decat orice sfat sau recompensa.
Cum ajuta psihoterapia
Psihoterapia este, printre altele, un antrenament al alfabetizarii emotionale. Nu cu pixul in mana si fisa de lucru in fata, ci cu sinceritate, curaj si multa rabdare. Este un spatiu unde, in loc sa ti se spuna „Hai ca trece!” sau „Nu mai fi asa sensibil”, cineva te intreaba: „Ce ai simtit in momentul ala?” Si apoi chiar asteapta sa raspunzi.
E ca si cum te-ai intoarce la scoala – dar una in care esti incurajat sa spui adevarul despre tine, fara sa fii notat, corectat sau judecat. O scoala in care nu trebuie sa fii cuminte, ci sincer.
Ce se intampla concret in terapie?
• Inveti sa identifici ce simti. Da, uneori e nevoie de cateva sedinte doar ca sa ajungi de la „ma simt aiurea” la „sunt trist pentru ca am fost respins si ma doare respingerea asta pentru ca imi aminteste de ceva vechi.”
• Inveti sa tolerezi emotii dificile, fara sa te blochezi sau sa reactionezi impulsiv. Adica incepi sa respiri in loc sa izbucnesti. Sa spui „am nevoie de timp” in loc de „pleaca, nu mai pot.”
• Inveti sa exprimi emotiile intr-un mod care nu raneste, dar care transmite ce ai nevoie. (Adica nu mai ajungi sa spui „esti insuportabil” cand de fapt vrei sa spui „ma simt neglijat si as vrea mai multa atentie”.)
• Inveti sa faci pace cu partile din tine pe care le-ai judecat, ascuns sau negat. Da, si cu furia aia, si cu frica aia veche, si cu dorul ala care te rupe uneori si n-are nicio logica aparenta.
„Psihoterapia nu te schimba. Te intoarce catre tine. Te aduce acasa.”
Poate parea un drum lung – si uneori este. Dar nu trebuie sa stii unde duce. Trebuie doar sa incepi. Si sa te tii de tine. Restul se construieste pas cu pas, relatie cu relatie, emotie cu emotie.
Pentru parinti, terapia poate fi si o sansa extraordinara de a rupe lantul intergenerational al tacerii emotionale. Cand un adult invata sa spuna „sunt coplesit si nu stiu cum sa procedez, dar vreau sa fac mai bine”, copilul invata ca e ok sa nu fii perfect. Dar e vital sa fii prezent. Si dispus sa inveti.
Pentru adolescenti, terapia poate deveni primul spatiu in care se simt ascultati fara graba, fara sfaturi, fara „stii ce trebuie sa faci?”. E locul in care haosul lor are sens. Si unde pot incepe sa traduca acel haos in inteles, nu in crize.
Pentru oricine, terapia e sansa de a-ti crea o harta emotionala a vietii tale. Una pe care sa o poti folosi cand te ratacesti. Si cu totii ne ratacim, din cand in cand.
„Cunoasterea de sine este inceputul tuturor intelepciunii.” – Aristotel
Ce pot face adultii pentru a oferi un alt model
Nu trebuie sa fii terapeut ca sa fii un model emotional sanatos. Nici sa stii toate nuantele dintre frustrare, enervare si iritare usoara cu tenta pasiv-agresiva. E suficient sa fii un adult dispus sa se uite in oglinda interioara si sa spuna: „Poate nu am invatat asta pana acum, dar pot incepe azi.”
Copiii invata despre emotii de la adulti. Nu din carti. Nu de pe TikTok. Ci din cum ii vad pe parinti si profesori simtind, vorbind, traind.
Nu e vorba sa fim perfecti, ci autentici. Copiii si adolescentii nu au nevoie de parinti zen 24/7. (Sincer, daca ar fi prea zen, probabil ca ar parea roboti si i-ar speria). Au nevoie de parinti care pot spune: „Azi am avut o zi grea. Sunt nervos si nu vreau sa te ranesc, asa ca iau o pauza sa ma linistesc.”
Asta inseamna educatie emotionala in actiune. Nu discursuri lungi. Ci traire asumata.
Ce poti face concret, chiar daca n-ai avut modelul ideal cand ai crescut:
• Incepe prin a fi curios fata de ce simti tu. Cand simti ceva intens, intreaba-te: „Ce emotie e aici? Ce vrea sa-mi spuna?”
• Vorbeste despre emotiile tale in cuvinte simple. Nu trebuie sa faci analiza psihodinamica la micul dejun, dar poti spune „Sunt putin trist azi si am nevoie de mai multa liniste.”
• Normalizeaza exprimarea emotionala in familie. Cand copilul tau plange, nu-l grabi. Spune: „Plangi pentru ca ti-a fost greu? Hai sa vorbim despre asta.”
• Cere-ti scuze cand ai ranit. Nu cu vinovatie sufocanta, ci cu empatie: „Am ridicat tonul. Imi pare rau. Am fost coplesit si nu am gestionat bine. Vrei sa-mi spui cum a fost pentru tine?”
• Invata impreuna cu copilul tau. Poate descoperiti carti pentru copii despre emotii. Poate va uitati la desene animate si vorbiti despre ce simt personajele. Poate va creati impreuna un „dicționar al emotiilor familiei”, unde fiecare inventeaza cuvinte pentru ce simte (de exemplu: „emotigraba” = nervozitate combinata cu foame si deadline-uri).
Modelul nu e despre a nu gresi. E despre cum repari. Cum revii. Cum te conectezi.
Cand un copil vede un adult care isi asuma ce simte, care nu fuge de emotii si care il asculta fara sa-l corecteze... va invata ca lumea interioara e un loc in care poate sta cu incredere. Si asta e poate cea mai valoroasa lectie pe care o poate primi.
Pentru ca pana la urma, copiii nu devin ceea ce le spunem. Devin ceea ce suntem noi.
Cateva cuvinte de dus cu tine
Poate ca nu am crescut cu o educatie emotionala bine structurata. Poate ca emotiile noastre au fost, ani la rand, ceva de care sa ne rusinam, sa ne ferim sau sa le „tinem in noi”. Poate ca am invatat sa fim „buni”, „cuminți”, „functionali”, dar nu si sinceri cu ceea ce ne apasa.
Dar acum stim ceva ce poate schimba totul: emotiile nu sunt dusmani. Nu sunt capricii. Nu sunt defecte de caracter. Sunt mesageri.
Si, daca in loc sa le tratam ca pe un inamic, am invata sa le ascultam, sa le numim si sa le exprimam, poate am putea construi o lume in care nu ne mai temem sa spunem „ma doare”, „am nevoie”, „imi pasa”, „ma simt singur”, „ma bucur”, „te iubesc”.
Educatia emotionala incepe cu fiecare dintre noi. Nu necesita diplome, ci deschidere. Nu inseamna sa fii zen tot timpul, ci dispus sa ramai prezent chiar si cand e greu. Nu presupune sa „controlezi” ce simti, ci sa fii prieten cu ce simti.
Si da, uneori o sa plangem cand nu ne asteptam. O sa ne enervam fara sa stim exact de ce. O sa fim incurcati, confuzi, coplesiti. Dar asta nu ne face slabi. Ne face oameni.
„Ceea ce este numit slabiciune astazi, este doar umanitate nespusa.” – Desmond Tutu
Daca te-ai regasit in acest articol, daca ti-ai dat seama ca poate n-ai avut toate uneltele emotionale, dar vrei sa le inveti acum – ai deja cel mai important lucru: intentia. Iar psihoterapia poate fi locul unde acea intentie devine transformare.
Si cine stie? Poate intr-o zi, copilul tau (sau copilul interior din tine) va spune: „In casa noastra, era loc si pentru lacrimi, si pentru ras. Si nu mi-a fost rusine sa simt.”