Tranzitii in viata – cum le facem fata cu sens
March 28, 2025
Cand nimic nu lipseste, dar simti ca lipseste totul
April 16, 2025„A-i ajuta pe altii e nobil. A te pierde pe tine insuti in acest proces... nu e.” – Anonim
Ai fost vreodata in postura in care toata lumea venea la tine cu problemele lor? Prieteni, colegi, vecini, pisica vecinei, colegul de la birou care nu intelege formularul ala de Excel... Si tu ascultai, ofereai sprijin, sfaturi, ajutor practic, trimiteai linkuri, memei motivationale, ba chiar si un „te sun eu mai tarziu sa vedem cum te mai simti”.
Iar la finalul zilei te simteai... gol. Nu gol ca frigiderul intr-o duminica seara, ci ca si cum toata energia ta emotionala s-a dus pe un drum fara intoarcere. Confuz, poate chiar vinovat ca esti obosit, cand „doar” ai ajutat. Pentru ca in mintea ta s-ar putea sa fi aparut o voce care spune: „Cum sa fii obosit? Doar n-ai sapat santuri. Ai fost doar un om bun.”
Dar a fi mereu disponibil emotional, a fi ancora, umarul de plans, terapeutul de serviciu, GPS-ul moral si motivational pentru toti din jur... e solicitant. Si daca te-ai regasit adesea in acest rol, daca ajungi sa simti ca esti mai mult acolo pentru ceilalti decat pentru tine, s-ar putea sa te regasesti in ceea ce numim sindromul salvatorului.
Uneori, nici nu mai stii exact cand ai inceput sa te comporti asa. Poate ca la un moment dat ai observat ca lumea te cauta mai ales cand au o criza. Si ai devenit, fara sa-ti dai seama, „persoana de urgenta” din viata tuturor. Iar tu? Tu unde esti in toata ecuatia asta?
Este minunat sa fim buni, sa avem empatie, sa fim prezenti pentru ceilalti. Dar cand a devenit acest „a fi de ajutor” o identitate care te consuma? Cand ai inceput sa confunzi valoarea ta cu capacitatea de a rezolva vietile altora? Si mai ales... de ce naiba nu stii cum sa spui „nu”, macar din cand in cand?
Stai linistit, nu esti singur. Exista chiar si un termen pentru asta: burnout relational cu tenta de martir bland. (Nu, nu e oficial, dar suna aproape poetic, nu?) Si da, e o problema reala – una care merita privita cu atentie si cu multa, multa compasiune fata de tine.
Ce este sindromul salvatorului?
Sindromul salvatorului nu este o afectiune oficiala in manualele de diagnostic (inca n-au scos DSM-ul pentru „supereroi emotionali obositi”), dar este un pattern psihologic destul de des intalnit, mai ales in randul celor care au crescut cu ideea ca „trebuie sa fii de ajutor ca sa fii iubit”.
Pe scurt, se refera la tendinta persistenta de a-i ajuta pe ceilalti – prieteni, colegi, parteneri, vecini si, uneori, chiar si pe necunoscutii de la coada de la supermarket – uneori chiar si cand acestia nu cer ajutorul sau nu au nevoie cu adevarat de el. Si toate astea, cu pretul neglijarii propriilor nevoi.
Persoanele cu acest tipar ajung sa simta ca valoreaza doar atat cat pot oferi. Ca daca nu ajuta, nu sunt suficient de bune, de importante, de... demne de iubire. E ca si cum iubirea vine doar la pachet cu un abonament nelimitat de sprijin emotional, rezolvari rapide si disponibilitate non-stop, gen „Ajutor Express, 24/7, fara pauza de masa”.
In teorie, suna nobil. In realitate, vine cu un cost urias:
• Epuizare emotionala, pentru ca mereu e cineva care „are mai multa nevoie decat tine”
• Resentimente acumulate, pentru ca dai si dai si... nimeni nu te intreaba daca si tu ai nevoie de ceva
• Pierderea de sine, pentru ca uiti cine esti cand nu esti ocupat sa repari vietile altora
• Relatii dezechilibrate, in care tu tragi caruta si celalalt... admira peisajul
Daca ai observat ca te simti vinovat atunci cand spui „nu”, ca te nelinisteste ideea ca cineva ar putea fi suparat pe tine, sau ca sari sa „rezolvi” orice emotie negativa aparuta in jurul tau – e posibil ca acest sindrom sa-ti sune cunoscut.
Si ca sa punem un pic de umor intr-o tema serioasa: sindromul salvatorului e cam ca aplicatia aia care merge mereu in fundal si iti consuma bateria – nu o vezi mereu, dar o simti cand telefonul (a se citi: tu) se inchide brusc de oboseala.
De unde vine nevoia de a salva?
Nevoia de a fi salvator nu apare din senin, ca ciupercile dupa ploaie. Nu te trezesti intr-o dimineata, te uiti in oglinda si zici: „De azi, voi fi solutia tuturor problemelor umanitatii.” Nu. E mai degraba rezultatul unui proces subtil si de lunga durata, care incepe, de cele mai multe ori, in copilarie.
Poate ai crescut intr-o familie in care ai simtit ca trebuie sa fii responsabil prea devreme. Ca daca mama era trista, tu trebuia sa o inveselesti. Daca tata era stresat, tu trebuia sa nu deranjezi. Poate ai fost copilul „cuminte”, cel care nu cerea nimic, dar oferea mult. Ai invatat ca linistea si armonia din jur depind de tine. Si cumva, ai inceput sa confunzi iubirea cu grija constanta fata de ceilalti.
A fi „de ajutor” a devenit o superputere. Doar ca, spre deosebire de Superman, tu nu ai o pelerina – ai cearcane. Si nu poti zbura, dar poti trimite mesaje kilometrice cu sfaturi la 2 noaptea.
(Paranteza: daca te recunosti aici si ai si grupuri de prieteni in care ai fost „psihologul” neoficial... sa stii ca nu esti singur.)
In timp, acest tipar devine atat de bine inradacinat incat nici nu-l mai vezi. Doar te miri de ce tot atragi persoane cu „probleme”. Te intrebi de ce ajungi mereu in relatii in care tu dai si celalalt cere. Si te simti vinovat cand te gandesti ca, poate, ti-ar prinde si tie bine cineva care sa te tina in brate cand ai o zi proasta.
Pe scurt, nevoia de a salva vine adesea dintr-o rana veche – dintr-un loc in care ai invatat ca pentru a merita afectiunea celorlalti, trebuie sa fii util, disponibil, perfect. Iar vindecarea nu inseamna sa devii egoist, ci sa inveti ca si tu contezi. Ca ai voie sa primesti, nu doar sa oferi.
Intrebari frecvente (sau ganduri pe care probabil le-ai avut la un moment dat)
„Dar nu e bine sa fiu un om bun? Ce e rau in a ajuta?”
Absolut nimic rau. Omenirea ar fi un loc mult mai urat fara oameni buni. Dar problema nu este bunatatea in sine, ci motivul din spatele ei. Daca ajuti pentru ca poti si vrei – minunat. Daca ajuti pentru ca simti ca trebuie, ca altfel te vei simti vinovat, respins sau inutil – atunci ajutorul vine dintr-un loc incarcat si, de multe ori, nesanatos.
Gandeste-te asa: un ceai cald e minunat. Dar daca tot torni ceai dintr-un ibric gol, la un moment dat o sa servesti... abur si stres. Si nimeni nu vrea o cana de burnout la micul dejun.
„Cum imi dau seama daca am acest sindrom?”
Iata cateva semne care pot indica faptul ca esti in clubul „salvatorilor extenuati anonim” (nu exista oficial, dar daca l-am face, ar avea multi membri si probabil n-ar cere nimeni ajutor – ironic, nu?):
• Spui „da” chiar si cand corpul tau striga „NU!” cu majuscule
• Te simti responsabil pentru starea emotionala a celor din jur
• Ai o voce interioara care te critica mereu ca nu faci „destul”
• Iti vine greu sa ceri ajutor (pentru ca „tu esti cel puternic”)
• Esti magnet pentru oameni care au constant nevoie de sprijin
• Ai avut cel putin un vis in care te transformai in pomelnicul de serviciu pentru toti cunoscutii
Daca te-ai regasit in 3 sau mai multe din cele de mai sus... poate e timpul sa arunci un ochi (bland) spre tine.
„Oamenii chiar profita de mine?”
Raspuns scurt: uneori da, alteori nu intentionat.
Raspuns lung: daca tu oferi mereu, din reflex, fara sa ceri inapoi, ceilalti se obisnuiesc. Nu pentru ca sunt rai sau manipulativi (desi uneori pot fi si asta), ci pentru ca relatia asa s-a construit. Iar cand tu dai mereu si nu pui granite, ajungi sa fii perceput ca „resursa nelimitata”. Dar ghici ce? Chiar si resursele regenerabile au nevoie de timp sa se refaca.
„Daca pun limite, o sa creda lumea ca sunt egoist?”
Ah, vechea frica. Spoiler alert: o sa existe mereu cineva caruia nu-i vor conveni granitele tale – mai ales daca s-au obisnuit sa primeasca mult si fara efort. Dar faptul ca pe unii ii deranjeaza limitele tale nu inseamna ca nu sunt necesare, ci dimpotriva – arata ca incep sa functioneze.
Limitele nu sunt un zid intre tine si ceilalti. Sunt un gard frumos, cu poarta, care iti protejeaza gradina interioara. Cine vrea sa intre, bate la usa si asteapta sa-i deschizi. Cine vrea sa intre cu tancul... poate cauta alt drum.
Ce spun studiile despre „a ajuta prea mult” si despre limite sanatoase?
Desi sindromul salvatorului nu apare in manualele de diagnostic, comportamentele asociate lui – precum codependenta, dificultatea in stabilirea limitelor, nevoia excesiva de validare – au fost intens studiate.
Un studiu publicat in Journal of Personality and Social Psychology (2005) a aratat ca persoanele care au tendinta de „people-pleasing” (adica vor cu orice pret sa multumeasca pe toata lumea) traiesc frecvent stari de anxietate crescuta, epuizare emotionala si o scadere a satisfactiei in relatiile personale. Cu alte cuvinte, cu cat incerci mai mult sa fii tot pentru toti, cu atat te pierzi mai usor pe tine.
Un alt studiu realizat de psihologul Robert Glover, autorul cartii No More Mr. Nice Guy, a identificat un tipar clar la cei care simt nevoia sa fie constant „baiatul bun” sau „fata buna”: acestia evita conflictul, se simt responsabili pentru sentimentele altora si rareori isi exprima nevoile personale. Rezultatul? Relatii tensionate, frustrari mocnite si, bineinteles... burnout cu zambet pe fata.
Si poate cel mai interesant: un experiment condus de cercetatori de la University of California, Berkeley a aratat ca oamenii care stiu sa spuna „nu” cu blandete si isi stabilesc limite clare sunt perceputi de ceilalti ca fiind mai demni de respect si mai autentici. Surpriza! Nu devii mai antipatic daca ai limite. Din contra – devii mai usor de apreciat. Pentru ca oamenii simt cand oferi ceva din convingere, nu din obligatie.
„Nu tot ce se da vine din generozitate. Uneori, vine din frica.” – citat adaptat din literatura de specialitate
In concluzie, studiile ne arata clar: limitele nu sunt un moft, sunt o forma de igiena emotionala. A nu sti sa spui „nu” nu e semn de bunatate – e, de multe ori, semn de frica. Frica de a pierde relatii, de a fi respins, de a nu fi suficient.
Dar, ironic sau nu, exact aceasta frica ne face sa ne pierdem pe noi. Si atunci... cine mai e acolo sa ajute, daca tu nu mai esti tu?
Ce se intampla in relatii cand jucam rolul de salvator?
Relatiile in care doar unul ofera si celalalt doar primeste sunt ca un balansoar stricat – te tot ridici ca sa-l tii pe celalalt sus, dar tu ramai cu dureri de spate si cu senzatia ca, la un moment dat, o sa cazi din efort.
La inceput, poate pare nobil. Esti cel care asculta, care sustine, care gaseste solutii. Esti „roata de rezerva”, „GPS-ul emotional”, „pompa de energie” in caz de urgenta. Iar celalalt... se bucura. Poate nici nu realizeaza cat de mult oferi. Dar in timp, se creeaza o dinamica dezechilibrata in care intimitatea reala lipseste.
De ce? Pentru ca adevarata conexiune apare cand amandoi pot fi vulnerabili, cand amandoi pot cere si oferi. Iar cand doar unul sustine relatia, apare oboseala. Frustrarea. Nemultumirea mocnita. Si, eventual, o nota mentala care suna cam asa: „Eu sunt mereu aici pentru tine... si tu?”
In rolul de salvator, se intampla adesea urmatoarele:
• Te simti indispensabil si totusi... invizibil
• Ajungi sa crezi ca valoarea ta in relatie e data de ce faci, nu de cine esti
• Nu lasi spatiu pentru ca celalalt sa se dezvolte, sa greseasca, sa creasca
• Fara sa vrei, creezi dependenta emotionala
• Si poate cel mai dureros: ramai cu sentimentul ca nu esti vazut cu adevarat
„A salva pe cineva constant e ca si cum i-ai purta pantofii. Nu il ajuti sa invete sa mearga. Il impiedici.” – adaptare dupa idei din terapia de cuplu
Mai ales in relatiile romantice, salvatorii atrag frecvent parteneri care au nevoie de... fix asta: de cineva care sa preia, sa duca greul, sa fie „adultul responsabil”. Dar intr-o relatie sanatoasa, amandoi ar trebui sa aiba voie sa fie uneori si adulti, si copii. Sa ofere, dar si sa primeasca. Sa sustina, dar si sa fie sustinuti.
Si daca tot am mentionat dinamica asta... cate relatii ai avut in care ai simtit ca esti mai mult „parinte” decat partener? Ca ti-ai petrecut timpul oferind sprijin emotional, organizand viata celuilalt, reparand, calmand, explicand? Daca ai obosit doar citind asta, e un semn.
Realitatea e simpla: relatiile dezechilibrate emotional nu se autoregleaza. Nu se rezolva doar cu rabdare si intelegere. Ele au nevoie de doua persoane constiente, care sa se intalneasca de la egal la egal – nu de un salvator si un salvat.
Legatura cu autocritica – cand nu e niciodata suficient
Un lucru interesant (si deloc intamplator) la oamenii care ajuta prea mult este ca, desi par foarte preocupati de binele celorlalti, pe ei insisi se critica cel mai aspru. Sunt acei oameni care iti vor spune tie ca meriti odihna, iubire, spatiu si intelegere... dar nu aplica aceeasi regula si pentru ei.
Autocritica si sindromul salvatorului merg adesea mana-n mana, ca doua personaje dintr-un film de actiune intern in care tu esti eroul obosit si vocea din capul tau e naratorul care nu tace niciodata.
Aceasta voce suna cam asa:
• „Ai fi putut face mai mult”
• „De ce n-ai raspuns imediat la mesaj?”
• „Daca n-o ajuti, o sa creada ca nu-ti pasa”
• „Daca spui ‘nu’, o sa dezamagesti”
Si poate cel mai perfid gand dintre toate: „Valorezi doar atunci cand esti de folos.”
Autocritica e maestru in deghizari. Uneori apare ca „dorinta de a fi mai bun”. Alteori ca „responsabilitate”. Dar in esenta, e o forma constanta de autosabotaj cu zambet politicos.
„Nimeni nu ne vorbeste mai urat decat vocea noastra interioara cand suntem obositi si totusi continuam.” – adaptare libera, dar foarte reala
Iar cand ai in tine aceasta combinatie de salvator + autocritic, se intampla un paradox: nu doar ca dai prea mult celorlalti, dar iti dai prea putin tie. Nu te ierti usor, nu te incurajezi, nu te lasi sa fii imperfect. Esti antrenat sa functionezi, sa compensezi, sa repari. Dar nu si sa... te odihnesti.
Autocritica mentine acest tipar de „a ajuta prea mult” viu si activ. Pentru ca mereu iti spune ca trebuie sa te straduiesti mai tare, ca daca nu faci tu ceva, totul o sa se strice, ca daca te opresti, ceilalti o sa sufere. Si uite asa, ramai blocat intr-un cerc vicios in care:
• Te simti epuizat
• Iti promiti ca o sa-ti pui limite
• Cineva te roaga ceva
• Te simti vinovat
• Zici „da”
• Te enervezi (pe tine)
• Te autocritici
• Si... repeat
Vestea buna? Acest cerc se poate rupe. Dar primul pas e sa vezi cum vorbesti cu tine. Ce ton are vocea ta interioara. Si sa incepi sa cultivi un alt fel de relatie – una in care te tratezi si pe tine cu acelasi gen de blandete pe care o oferi atat de usor celorlalti.
Cum invatam sa dam dintr-un loc mai sanatos, nu din sacrificiu
Daca tot vorbim despre sindromul salvatorului, poate ar fi util sa spunem si ceva important: a nu mai da din sacrificiu nu inseamna sa devii insensibil sau rece. Inseamna sa alegi constient cand, cat si cum oferi, astfel incat ajutorul tau sa nu te consume, ci sa te conecteze cu ceilalti – fara sa te pierzi pe tine.
Iata cateva repere pentru a invata sa daruiesti fara sa te epuizezi:
1. Asculta-te inainte sa sari
In loc sa reactionezi automat cu „Da, sigur!”, intreaba-te: „Vreau cu adevarat sa fac asta?”, „Am energie sa ma implic acum?”, „Ma ajuta si pe mine, intr-un fel, acest gest?”
Daca raspunsul este un „nu” obosit si cu ochii in pamant, poate e timpul sa iei o pauza si sa vezi de ce iti vine greu sa refuzi. Nu trebuie sa spui „nu” cu brutalitate. Dar nici „da” cu resentiment.
„Un ‘da’ spus din obligatie e un ‘nu’ spus sinelui tau.” – cam poetic, dar si foarte adevarat
2. Reinterpreteaza ce inseamna ‘a fi o persoana buna’
Multi dintre noi am crescut cu ideea ca o persoana buna e cea care se sacrifica. Care se pune pe ultimul loc. Care e acolo mereu. Si ne trezim, adulti fiind, cu aceeasi mentalitate, doar ca pe langa dorinta de a fi buni avem si un job, facturi si un stomac care chioraie la pranz pentru ca... am uitat de noi.
Realitatea e ca o persoana buna nu e cea care se consuma, ci cea care isi cunoaste limitele. Care stie cand e cazul sa ofere si cand e momentul sa se retraga. Si care intelege ca a fi bun include si relatia cu sine, nu doar cu ceilalti.
3. Exerseaza limitele – incepand cu cele mici
Limitele nu se impun doar in situatii dramatice, gen „azi am rupt relatia cu toti cei care profita de mine!” (desi... suna tentant uneori). Ele se construiesc treptat: spui ca nu poti raspunde imediat, ceri timp pentru tine, refuzi politicos o cerere care te incarca.
Spoiler: la inceput s-ar putea sa te simti vinovat. Dar nu e vina – e dezobisnuinta. Te dezveti de un reflex. Si fiecare „nu” sanatos devine o caramida in fundatia respectului de sine.
4. Practica auto-ingrijirea care nu suna a brosura de spa
Auto-ingrijirea nu inseamna doar baie cu spuma si lumanari parfumate (desi, hey, si astea prind bine uneori). Inseamna sa-ti acorzi tie atentia, timpul si energia pe care le oferi atat de usor altora. Sa mananci cand ti-e foame, sa dormi cand ti-e somn, sa plangi cand ai nevoie si sa nu te scuzi pentru asta.
Oferi mai bine cand tu esti plin, nu cand functionezi pe pilot automat si pe cafea. Dintr-un loc sanatos, ajutorul tau e generos. Dintr-un loc epuizat, ajutorul tau e... o strategie de supravietuire.
5. Fii atent la nevoile tale. Nu sunt mofturi.
Daca simti nevoia sa fii singur o zi intreaga si sa te uiti la seriale, nu inseamna ca esti lenes sau egoist. Inseamna ca ai nevoie de spatiu. Si daca cineva se supara pentru ca ti-ai pus o limita, poate nu limita ta e problema, ci faptul ca relatia functiona pe baza lipsei ei.
Cum te poate ajuta psihoterapia sa iesi din rolul de salvator?
Psihoterapia este, poate, unul dintre putinele locuri in care nu trebuie sa salvezi pe nimeni, sa dai sfaturi, sa ai raspunsuri sau sa te simti vinovat ca ai nevoie de ceva. Aici, pentru o data, e despre tine. Despre cine esti tu cand nu esti ocupat sa fii „de folos”.
In terapie, poti sa incepi sa intelegi:
• De unde a pornit nevoia de a salva – si ce nevoi emotionale neimplinite incearca, de fapt, sa acopere
• Cum ai invatat sa confunzi afectiunea cu responsabilitatea emotionala
• Cum s-au construit relatiile tale in jurul acestui rol – si ce s-ar intampla daca n-ai mai juca acelasi scenariu
• Ce te impiedica sa spui „nu” – si de ce te simti vinovat cand o faci
• Cum sa separi empatia autentica de autosacrificiu
Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum.
Terapia nu e despre a deveni un om „perfect echilibrat” (spoiler: nici nu exista). E despre a intelege de ce faci ceea ce faci si cum poti sa alegi altfel, daca vrei. E un proces in care, pentru prima data, inveti sa-ti intinzi tie mana. Sa te asculti pe tine. Sa te salvezi, nu dintr-o urgenta, ci cu rabdare, compasiune si sens.
„Terapia m-a invatat ca nu trebuie sa fiu totul pentru toti. Si ca pot fi ceva bun si pentru mine.” – un pacient (si probabil jumatate dintre noi, daca am fi sinceri)
Pe parcurs, vei observa ca ceva se schimba. Incepi sa simti cand oferi din bucurie si cand o faci din frica. Devii mai atent la corpul tau, la emotiile tale, la nevoile tale. Iti asumi responsabilitatea pentru tine – si doar pentru tine. Si, paradoxal, din acest loc mai centrat, ajutorul tau devine chiar mai autentic.
Un pic de umor... pentru ca e nevoie
Recunosc, si eu am fost acolo. Sunt momente in care ofer atat de mult sprijin emotional, incat glumesc uneori cu prietenii ca as putea lansa o aplicatie personalizata de suport:
• „O sa fie bine” – livrare express, oricand, oriunde
• „Ai tot dreptul sa simti ce simti” – nelimitat, cu intelegere inclusa
• Terapie prin voice notes? Disponibila in varianta cu emoji calmant si ton cald.
Bineinteles, glumesc cu drag. Pentru ca, in realitate, imi place sa fiu alaturi de oameni. Imi pasa, ma implic, si chiar cred in puterea relatiilor construite pe sustinere si empatie reciproca. Doar ca, uneori, in dorinta de a fi prezenti pentru ceilalti, uitam sa fim prezenti si pentru noi.
Umorul ne ajuta sa ne privim cu blandete. Nu ca sa ne invalidam experientele, ci ca sa ne reamintim ca e omeneste sa ne obosim, sa avem limite, si sa ne dorim echilibru. Nu renuntam la grija fata de ceilalti – o pastram, dar o asezam langa grija fata de noi insine.
Ce ramane de retinut
Daca ai ajuns pana aici, probabil ca deja simti ca ai recunoscut o parte din tine printre randuri. Poate vocea interioara care-ti spune sa fii mereu disponibil. Poate oboseala cronica ascunsa sub zambete. Poate tristetea subtila din relatii in care tu esti mereu „cel care duce”.
E in regula. Nu esti defect. Nu esti prea sensibil. Nu esti „prea mult”.
Esti doar un om care a invatat, la un moment dat, ca iubirea se castiga prin efort. Ca siguranta vine din control. Ca valoarea ta se masoara in cat de mult poti oferi. Dar poti invata ceva nou. Poate chiar de azi.
„Nu esti obligat sa arzi ca sa luminezi calea altora.” – citat anonim, dar atat de potrivit
A oferi e frumos. A fi empatic e valoros. Dar a te pierde in procesul asta nu e necesar. Din contra – e un semnal ca e timpul sa te intorci un pic spre tine. Sa vezi ce mai simti. Ce mai vrei. Ce ai nevoie. Si, mai ales, sa intelegi ca ajutorul real nu inseamna sa te consumi, ci sa te conectezi.
Terapia poate fi un bun inceput. Nu pentru ca e „solutia magica”, ci pentru ca e acel loc in care poti sa te asezi, sa respiri si sa spui: „Nu mai vreau sa fiu doar salvatorul. Vreau sa fiu si eu salvat, din cand in cand.”
Nu trebuie sa te schimbi peste noapte. Dar poti incepe, pas cu pas, sa-ti rescrii povestea. Una in care esti si tu in centrul atentiei tale. Si crede-ma – lumea nu se va prabusi daca iei o pauza. Dar tu... s-ar putea sa te regasesti.